Poarta ascunsă în inima-ţi de copil...

miercuri, 22 iunie 2011

Muzeal

Dedicat, lui D.
 
Clădirea asta îl atrăsese dintotdeauna, deşi nu îşi putea încă explica acest întotdeauna, de unde vine şi încotro se duce.. Un spaţiu măret, cu o broderie impunătoare, ce amintea de lecţiile de istorie în care se explică simplist arhitectura neamurilor străvechi. Era copil când intrase aici. Avea cel mult trei ani şi pătrundea cât putea cu ochii lui mari şi trişti picturile de pe pereţi. Clădirea era înaltă, pereţii se ducea până atât de sus încât nu-şi imagina că va putea vreodată ajunge să vadă şi picturile din planurile superioare. Imaginile erau destul de aglomerate, iar prima pe care o văzu era cea a părinţilor lui îmbrăcaţi ca mire şi mireasă. Primele întrebări pe care şi le-a pus au fost: „dar eu unde eram? De ce nu-mi amintesc de toate astea?”. Au urmat mai multe, ca un set, care cuprindea diverse imagini cu ei doi, fără el, radiind de fericire în multe ipostaze. În jurul vârstei de 4 ani, ajunse la o pictură ce i se păru extraordinară, în care era evident că burta maică’sii creştea şi înţelese că acolo era el. Urmă un şir cu această nouă fericire a celor doi, apoi unul în care apărea şi el, în chip de bebe, completând fericirea lor. Avea 5 ani şi se vedea la sânul maicii sale, în cădiţa lui mică de baie, în patru labe cu părinţii râzând după el. Înainta greoi prin muzeu, dând din ce în ce mai multă importanţă nuanţelor ce i se revelau pe perete. De acum începea să privească certurile celor doi, le vedea feţele întunecându-se, diverşi alţi bărbaţi şi femei făcându-i să radieze, în timp ce perechea stătea cu spatele la ei, ca un androgin mort pe l-ar căra în spate după ei, fiecare pe celălalt mort. Petrecu în faţa acestor imagini mai mulţi ani, întrebându-se ce a greşit? Nu reuşea să vadă linia de demarcaţie dintre zona fericită şi aceasta anostă, dureroasă. Avea deja 17 ani, iar tablourile păreau să fie pe terminate. Părinţii lui apăreau în noi ipostaze, alături de alţi oameni, iar el din ce în ce mai puţin lângă ei, mai mult într-un con de umbră, undeva în plan secund. Îi revedea pe fiecare zâmbind, cu o fericire mult mai reţinută decât cea iniţială. În capătul coridorului ce nu mai părea atât de înalt descoperi o poză ce acoperea întreg următorul perete. Era el însuşi la vârsta la care se afla atunci. Plin de uimire, se dădu câţiva paşi înapoi pentru a o putea privi mai bine. Paşii lui schimbară proprietăţile clădirii, lungimea se scurtă brusc la atingerea unui alt trup de care se ciocnise cu putere în mersul său cu spatele. În rotire, o văzu. Se îmbujorară amândoi, era clipa în care se vedeau, cei mai frumoşi oameni, unul pentru celălalt! Fâstăciţi, încercară să-şi facă loc unul pe lângă altul, coridorul devenise atât de îngust încât umerii li se atinseră în timpul paşilor, camera se roti cu totul, ca într-un vârtej în clipa atingerii, iar ei rămăseră fixaţi spate în spate, în timp ce înălţimea nouă le permitea de acum să vadă imaginile din planul superior.





duminică, 1 mai 2011

De-ar fi fost, două muşte şi-un ţânţar!

Coloana sonoră!

Într-o oarecare zi, stăteau pe oglinda prăfuită din odaie, două muşte şi o mică buburuză. Muştele privind la buburuză îi spuneau pe rând:

- Ce deosebită eşti surată!

Buburuza nu le răspundea, le asculta atentă la cum se oglindeau ele în ochiul prăfuit. Una dintre ele trăgea tare din ţigară în timp ce se privea atentă în oglindă:

- Ohh, cât de frumoasă sunt! N-are nimeni aripi ca ale mele, nici degete la fel de lungi şi de frumoase, n-are nimeni atâţia admiratori! Cealaltă auzidu-o îşi zâmbea şiret şi-n sinea ei gândea:

- Săraca de ea, se vede frumoasă cu mintea ei, eu însă atrag prin mister, sunt până la urmă la fel de frumoasă, dar ştiu ca un admirator real n-o să mă vrea decât pentru el, e bine să-i faci pe rând să creadă asta, să te admire toţi în taină. Ambele priveau atent admiratorul, un păianjen în colţul oglinzii. Intuind ce gândesc amândouă, buburuza încercă să le avertizeze:

- Dragelor, paianjănul o să vă prindă în pânza lui şi-o să vă devoreze întregi, nici frumuseţea şi nici inteligenţa n-o să vă scoată din pânza lui, mai bine vă uitaţi mai atent în oglindă ca să vedeţi cât de fragile sunteţi în realitate! Dragele de voi..

- Tu să nu-mi spui mie ce să fac! se răsti cea cu ochelarii pe ochi, eu ştiu foarte bine ce am de făcut, apoi mieroasă schimbă vorba încercând să afle despre admirator de la buburuză. Ia spune-mi te rog, îl cunoşti pe păianjăn, de unde ştii că ar fi periculos?

- Am mai văzut muşte în plasa lui, mai bine ai avea grijă, poate chiar iubeşte muştele, dar nu rezistă tentaţiei şi le soarbe tot sângele din vene, e ca un vampir al gâzelor!

- Mulţumesc de sfat, spuse musca şi imediat îşi luă zborul, strălucindu-i ochelarii fix în direcţia pânzei. Buburuza se întristă, nu putu să o împiedice.

- Eşti o trădatoare! ţipă imediat musca abia terminând ţigara. Tu şi cu musca aia mi-aţi făcut numai rău! Eu trebuia să am paianjenul, era al meu dacă nu apăreai tu în cale ca să mă vinzi! Blestem ziua în care te-am întâlnit! Şi îşi luă îndată şi ea zborul pe linia fumului de ţigară ce se ridica spre pânza păianjănului. Descumpănită, buburuza încercă încă o dată să le oprească:

- Staţi!! Staţi dragelor, nu mergeţi într-acolo! În zbor se întâlniră toate trei, dar buburuza nu mai apucă să spună nimic, pentru că muştele se apucară imediat de zumzăit îngrozitor, nu se mai auzea nimic, atât de tare se băteau cele două în bâzâit de aripi încât buburuza trebui să ţipe puternic:

- Linişte! Strigă cu toată forţa sa, oprindu-le un pic din zumzăit, profită să mai spună o dată spre întărire, însă mult mai blând: liniştiţi-vă, vă rog… şi desfăcându-şi cu totul aripile atinse cu ele pe fiecare muscă în parte. Cele două însă nu se puteau linişti atât de uşor, o prinseră fiecare dintre ele de câte o aripă şi la unison îi strigară buburuzei:

- Trădătoareo!

- Iertaţi-mă, spuse atunci buburuza, vă dau la fiecare o aripă de-a mea, să mă iertaţi. O să vă fie de folos, luaţi-le!


Muştele nu avură nevoie să li se spună de două ori, pline de ură au rupt fiecare câte o aripă şi-au luat-o la goană spre pânză, într-o întrecere nebună! Se înfipseră amândouă bine în pânză şi-şi continuară acolo zumzăiala infernală. Auzindu-le, păianjenul îşi începu greoi mişcarea spre ele, abia atunci sărmanele au înţeles că n-au nici o scăpare şi că buburuza avea dreptate, dar nu puteau să se desprindă de pânză. Văzând însă privirea lacomă a fostului lor admirator, începură amândouă pline de forţă să învârtă aripile rupte ale buburuzei şi chiar înainte ca paianjenul să le ajungă, se desprinseră de pânza deasă şi-şi luară zborul care încotro. Probabil că vor mai reîntâlni la oglindă, ura dintre ele fiind nesfârşită.



Buburuza însă, fără aripile sale porni în căutarea soarelui şi de atâta mers se lungi nevoie mare, trupul său fiind de acum mult mai plat şi alungit, doar roşeaţa de pe spate şi petele negre amintind de vechea buburuză la vederea gândacului roşu. Se spune că Dumnezeu însuşi a pus cuvânt ca micul gândac să nu fie câlcat vreodată în picioare, ca semn al recunoştintei sale faţă de jerfa vechii buburuze devenite gândac, şi-i puse El însuşi numele popular de Vaca Domnului. Aşa se face că gândacii aştia seamănă nespus de mult cu buburuzele, însă doar cei cu ochi de copil pot să vadă lucrul acesta, copiii spunându-le des buburuze gândăceilor roşii ce populează toate zidurile şi scoarţele de copac.



De-ar fi fost, două muşte şi-un tânţar, ce s-ar mai fi ospătat admiratorul!!

marți, 19 aprilie 2011

Cum se scrie o poveste despre facerea inimii

- Te-am încercat de multe ori, ştiu sigur că tu nu eşti eu, azi am să aduc dovada clară, mi-am spus în gând în faţa oglinzii, privind imaginea din sticlă cu un surâs în colţul gurii. Imaginea replica, aşa cum mi s-a părut mie, la o distanţă de milisecunde, timpul meu şi al ei fiind mereu altul.
- Ştii că diferenţa asta de milisecunde dintre acţiunea mea şi reacţia ta imitativă dovedeşte că am dreptate în teoriile mele asupra timpului, călătoriile în timp sunt posibile, pentru că timpul trecut nu dispare în neant, el este trăit continuu, noi cei din trecut încă existăm.. hmm.. n-aş putea să-ţi explic cu voce tare toate astea, dar ar trebui, probabil ai izbucni în râs şi te-aş demasca repede. Grimasele mele nu-ţi spun nimic? Am spus totul în gând şi-am izbucnit în râs, ea repede după mine, nu s-a lăsat.

- Bun! spun cu voce tare. Venisem hotărâtă, acum.. curaj găină că te tai! Era cazul să încep să vorbesc cu voce tare totul, dar nu pot, mă tot îmbărbătez în gând: haide, ia-ţi foaia şi citeşte! Citeşte-i ce ai venit să-i spui. Curaj! Curaj!

- E o teorie despre dragoste, spun în sfârşit cu voce tare şi roşesc pe loc, nu cred că pot face asta. Ba pot! Îmi îndrept spatele, iau postura de om hotărât! Umerii se apleacă repede înapoi în faţă, poate mâine. Îi fac cu mâna, în semne de „lasă”, mă duc mai bine înapoi în pat, pot să vorbesc şi acolo în gând cu mine.

Continui:



- Offf, aş fi reuşit precis dacă.. Gata! Fără dacă! Ar fi bine să revin asupra poveştii. Pe care parte a creierului ar fi mai bine de lucrat? Pe care parte să mă aşez? Mă întorc pe dreapta. Povestea despre facerea inimii, n-am nici o idee, nici o metafora în minte, dacă aş începe de la facerea omului? Oare cum ar fi fost dacă l-ar fi ademenit mai întâi pe Adam? Dacă el cădea şi apoi o ademenea pe Eva? Oare şi Eva ar fi dat apoi vina pe Adam? „Eva l-a urmat în tăcere”, cred că ar râde grozav cititorii mei, nu e bun. Până la cădere! Până la cădere, acum vorbim de facere, nu de cădere. Deci.. Dumnezeu l-a făcut din ţărână şi a suflat peste el suflare de viaţă, atunci s-a făcut şi inima, e clar! Unde să sufle Dumnezeu dacă nu direct în inimă? Clar că inima exista ca formă când a suflat Dumnezeu, nu? Hmm.. cum să scriu. Off, teologii iar o să spună că sunt.. fir-ar, nici măcar nu-mi amintesc cuvântul, în fine, clar greşesc din punct de vedere teologic, ar fi bine să scriu de la bun început că nu am pretenţia să scriu ceva cu valoare de adevăr, mă mai gândesc eu la asta. A luat deci Dumnezeu zâmbetul Său de pe cer, l-a modelat şi l-a pus în pieptul omului, i-a dat o formă pe care toţi oamenii o vor recunoaşte mai apoi, şi căreia îi vor spune inimă. în forma asta a început Dumnezeu să se sufle pe sine, suflare de viaţă. De atunci în pieptul oricarui om există Dragostea, dar iese la exterior într-una dintre culorile curcubeului, din care a făcut Dumnezeu inima în care s-a suflat pe sine. De fapt omul iubeşte neîncetat, pentru că are dragoste în el, doar exprimarea dragostei din el diferă de la om la om. Mţă, nu-i bine, am ajuns la altceva, eu vreau să reiasă din asta că toţi oamenii iubim, că toţi cunoaştem dragostea, că nimeni şi nimic nu poate schimba dragostea din noi, doar forma, cutia aceea din curcubeu, toţi simţim la fel dragostea, dar o exprimăm diferit.. hmm.. nu-mi iese, să schimb emisfera. Mă întorc pe cealaltă parte. Cum să fac oare să spun tot şi să se înţeleagă şi corect. Nimeni şi nimic nu poate atenta la conţinutul inimii noastre, el rămâne veşnic acelaşi, forma este modelată de evenimente din viaţa noastră, de toate formele educaţiei. Offf, şi mai important, simţim dragoste faţă de toţi oamenii, însă conştientizăm sentimentele noastre pentru unii mai mult, pentru alţii mai puţin. Când ne îndrăgostim ni se pare că iubim cel mai mult, pentru că de fapt atunci noi conştientizăm cel mai tare învelişul dragostei, acela devine mai strălucitor şi-l sesizăm chiar şi noi înşine. Dar nu iubesc pe unul mai mult şi pe altul mai puţin, ci de fapt conştientizez dragostea altfel pentru fiecare, mama într-un fel, soţul altfel, prietenii altfel, copilul altfel. De fapt toţi la fel, aceeaşi dragoste, conştientizată diferit! Acum înţeleg de ce în Rai nu mai contează nimic din toate astea, acolo dragostea o să fie în altă relaţie cu a noastră conştiinţă. Conştiinţă şi conştienţă, să spun şi diferenţa dintre cele două, importantă, amândouă aduc modificări asupra modului în care ne vedem noi înşine propria dragoste...



Aaahh, mă întind, toate oasele se realiniază, e dimineaţă, iar am adormit gândind! Şi de când mă chinuiesc să o adorm pe cea din oglindă cu gândurile mele de seară! Şi tot pe mine mă adorm..

duminică, 3 aprilie 2011

În Rai copiii nu scâncesc!

Vă recomand mai întâi să citiţi despre privarea senzorială şi apoi să citiţi povestea pentru a putea înţelege despre ce este vorba. Vă mulţumesc.

Motto: În biserica Slavei Tale stând, în Cer ni se pare a sta.


Probabil mulţi ştiti deja că moaştele Sfântului Spiridon, ca toate sfintele moaşte sunt împodobite cu noi veşminte, anual, însă, acestea au o particularitate anume. De la an la an, papucii sfântului sunt roşi, ca şi cum acesta a mers foarte mult, deşi nimeni nu l-a văzut părăsind racla pentru a perinda lumea, se spune că sfântul, călătoreşte în continuare foarte mult pentru a ajuta oamenii. Demult însă, am auzit o altă poveste a papucilor rupţi ai sfântului. Sfântul căuta într-un mod cu totul aparte, o biserică în care să meargă la Sfânta Liturghie. Cărând după dânsul o tobă imensă, intra în biserică şi o bătea de trei ori cu putere, dorind să vadă că nici un credincios dintre cei prezenţi la Sfânta Liturghie, nu se va opri din rugăciune pentru a cerceta de unde vine sunetul, astfel asigurându-se sfântul că în biserica respectivă toţi credincioşii sunt cu adevărat atenţi la liturghie şi pătrunşi de taina ce li se arată inimilor lor în fiecare duminică. Unii spun că a găsit biserica pe care o căuta, alţii dimpotrivă, că încă o mai caută pe pământ şi de aceea are papucii roşi deşi îi sunt schimbaţi în fiecare an.

Astăzi am aflat că ideea nu a aparţinut Sfântului Spiridon iniţial, ci Maicii Domnului, care împreună cu Pruncul, a colindat lumea, casă după casă, popor, după popor pentru a găsi locul în care să fie primiţi. Ştim toţi deja că foarte greu a găsit Măicuţa chiar loc unde să nască, dar şi mai greu loc unde să-l crească. Şi-aşa se spune, că Măicuţa noastră, intra în lume cu Pruncul în braţe, iar când Pruncul începea a scânci, aşa cum fac toţi pruncii, din motive pe care oamenii mari nu le mai pot înţelege din pricina uitării, o parte dintre oameni grozav se tulburau şi pentru ei anume Tatăl a făurit un Rai aparte.

Aici, în rai, era linişte. O linişte apăsătoare ar gândi unii, nici un zgomot, nici un miros, nimic, un rai asemanator cu acele celule de privare psihosenzorială, nici un simţ nu avea sens, nu era nimic de văzut, nici un miros de mirosit, nici un sunet de auzit, nici un obiect sau alt corp de pipăit, nici propriul corp nu mai putea fi simţit. Era Raiul la care visaseră mulţi. Dumnezeu le îndeplinise dorinţa arzătoare şi toţi acum erau mulţumiţi în acel Rai. Avusese mult de muncă Dragul de El, până să poată accepta ceea ce-şi doreau aceşti oameni, dar într-un târziu, nu fără tristeţe, le îndeplini această dorinţă. Aşa se face deci, de fiecare dată când intra Maicuţa cu pruncul scâncind într-un Templu sau o casă oarecare, oamenii se împărţeau în două categorii, unii rămâneau în Raiul rugăciunii, cuprinşi cu totul de dragoste, altii treceau prin lipsa acesteia în raiul pe care ei înşişi şi-l creeau, raiul în care bucuria auzului nu exista, nici aceea a vederii, a mirosului sau a simţului tactil, aici trăia lumea care nu dorea să audă scâncetul Pruncului, nici să-i simtă mirosul, nici să-L vadă. Aici îi mutase Dumnezeu pe toţi cei deranjaţi de El. Şi trăiau bine aici, acum, aceştia toţi, pentru că nu se mai auzeau nici unii pe alţii văicărindu-şi bătrâneţile, nici ducându-şi unii altora grija şi greutăţile, ci îşi auzeau doar propriile gemete şi-şi duceau doar propriile dureri mai departe, întocmai ca în camera pe care i-a arătat-o în vis Dumnezeu altui sfânt. Camera în mijlocul căreia era ciaunul cu mâncare şi o lingură imensă pe care n-o putea nimeni folosi pentru a se hrăni pe sine. Aşa mulţumeşte Dumnezeu şi astăzi pe toată lumea, dând fiecăruia după strădania lui. Să nădăjduim fiecare că vom folosi lingura pentru a ne hrăni aproapele, fără să-i cerem nimic în schimb, pentru că aceasta este singura noastră şansă de a fi hrăniţi şi noi la rândul nostru!

P.S: Sfântul Serafim de Sarov levita în timpul rugăciunii, probabil că nici un cântec de pasăre, la fel cum nici un scâncet de copil nu l-ar fi putut coborâ din starea sa de rugăciune.

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Cum s-a scris destinul florii

Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. (Geneza 1.31)


Dedicată celui mai frumos om pe care l-am întâlnit, preotului şi duhovnicului Ghedeon.


Gândindu-se la toate din timp, a făcut Dumnezeu o floare anume oamenilor. Ştia El bine că în toate veacurile vor fi oameni care se vor gândi la El şi oameni care nu, oameni care vor crede şi oameni care nu, oameni care Îl vor cunoaşte şi oameni care nu. Dar pentru că El s-a gândit la toţi din toate timpurile şi a crezut în toţi, i-a şi cunoscut pe toţi şi-a hotărât pe lângă multe lui daruri să le facă o floare tare specială.

Plăntuţa nu avea cerinţe speciale, creştea oriunde şi oricum, o găsim peste tot în lume. Creşte şi cu apă şi fără apă, creşte şi cu lumină şi fără lumină, se adapă direct de la Sursa de Viaţă principală, nu are nevoie de surse adiacente. Este o blândă şi o sensibilă, se hrăneşte numai cu Dragoste şi creşte necontenit neavând nevoie de nimic altceva. E probabil singura fiinţă din lume care are rădăcina înfiptă direct în dumnezeire. Floarea asta a fost făcută anume pentru toţi oamenii aşa cum am spus şi mai devreme.


Şi ce se întâmpla cu oamenii care o întâlneau? Toţi, dar absolut toţi, indiferent de unde erau, din care cultură îşi trăgeau educaţia, din care pământ culoarea, se uitau cu admiraţie la ea, dar şi mai important era că indiferent ce suferinţă ar fi avut se videcau pe dată lăsând un val imens de bucurie caldă să-i cuprindă! Aşa că oamenii au început să o numească: floarea bucuriei, floarea veseliei, floarea nădejdii, floarea liniştii, floarea minunii, floarea dragostei, floarea fericirii, floare pozitivităţii, floarea frumuseţii, floarea bunătăţii.. Multe denumiri a căpătat de la oamenii care o întâlneau şi toate erau bune foarte! Toată lumea o plăcea, şi de aceea efectul său asupra tuturor era bun foarte şi prin ea lumea se făcea mai frumoasă. Avea însă o slăbiciune, inima! Iar aceea stătea pe un tron de o strălucitoare înţelepciune. Inima poate fi o slăbiciune, chiar şi când stă pe un tron de înţelepciune.

De această slăbiciune a început să profite singura fiinţă careia frumoasa floare nu-i putea face bine, omul cu umbrelă. Omului cu umbrelă nu o plăcea. Nu se uitase niciodată la ea, auzise mereu vorbe frumoase despre ea, dar nu putea să le creadă, el nu credea nimic pentru că renunţase de multă vreme la privilegiul acesta al inimii, îi rămăsese doar raţiunea, capacitatea de a gândi, aceasta nefiind însoţită de puterea de a coborâ propria gândire în inima sa, nu se putea preschimba în credinţă. Aşadar, omul cu umbrelă gândea şi probabil avea inimă, dar nu vroia să creadă. Asculta cuvintele despre floare cu mare atenţie, le analiza, le trecea prin prisma gândirii proprii. Făcând asta deseori se hotărâ în sinea sa că nu putea lăsa lucrurile să continue în felul acesta. Începu să-şi construiască un plan în mintea lui şi nu dură mult până să caute să-l pună în aplicare.

Căută scumpa plăntuţă el însuşi, nu cu gând să o cunoască, ci tăinuid gândul său real. În faţa ei, pentru a nu fi atins de frumusetea sa, deschise umbrela, o aşeză paravan între ei şi începu să-şi pună în aplicare planul. Cu mâinile începu să sape. Floarea nu putea înţelege ce se petrecea, încerca să se ridice pe sine deasupra umbrelei pentru a vedea, dar nu reuşea, nu i-ar fi fost de nici un folos oricum, de aceea nici Dumnezeu nu o ajută în sensul acesta. Omul cu umbrelă continua să sape tot mai adânc. El ştia bine ce încerca să afle! Săpa ca să ajungă la rădăcina florii şi să o împiedice să mai fie hrănită. Săpa şi săpa fără încetare. Avu mult de săpat până să ajungă la coroana îngropată adânc, iar când ajunse unde vroia rămase pe gânduri de parcă uitate pentru ce se afla acolo. Cunoscuse el însuşi Dragostea cândva, a căutat însă să o depăşească şi pentru că şi-a dat seama că nu poate, s-a hotărât să o distrugă prin negare. De aceea orice fiinţă întâlnea stăruia alături de ea atât cât era nevoie să o facă să uite de propria rădăcină.


Aşa că începu să facă acelaşi lucru şi cu sensibila floare şi n-avea de gând să contenească nicicum, mai ales că îndată ce se simţi atacată biata se plecă mai mult asupra Dragostei şi aceasta părea să o fi părăsit aşa cum pare mereu în situaţiile cele mai grele din viaţă. Scumpa de ea se întristă, uitarea nu o cuprinse încă, însă urme de îndoială apăreau pe petalele ei strălucitoare. Oamenii ce adesea o vizitau văzură acele urme, dar nu înţelegeau foarte clar ce sunt ele cu adevărat, simţeau doar o anumită îngrijorare când o vedeau. Începură deci să o viziteze din ce în ce mai des, să o privească mai intens. Au început să-i zâmbească pentru ca ea să simtă la rândul ei ceea ce ei simţeau când veneau în trecut să o vadă şi plecau plini de linişte şi deplină bucurie în inimile lor. Încetul cu încetul începu să-şi ridice privirea spre ei, dar nu văzu simpli oameni, ci îngeri care o îngrijeau, căci toţi se prefăcuseră de atâta frumuseţe în oameni înaripaţi cu aripi de Dragoste şi păreau adevăraţi îngeri. Atunci floarea zâmbi iar omul cu umbrelă se sperie îngrozitor, îşi lua cu grabă umbrela ca să-şi poată acoperi privirea!


De această dată renunţă, va mai reveni cu siguranţă, dar floarea e şi mai puternică acum când ştie că nu este singură! Are două surse în Dragoste, una este propria rădăcină afundată în Dragoste, cealaltă este Dragostea ce se revarsă asupra-i prin oameni. Omul cu umbrelă va mai apărea, dar floarea va rămâne ea însăşi spre veşnicie.

joi, 27 ianuarie 2011

Drumul...

Prima filă din poveste.

dedicată..

Acum câţiva ani chemă Doamne Doamne la el un indecis şi-l întrebă din nou: ei bine, te-ai mai gândit la ziua în care ai vrea să fii pus ca suflet în om?Indecisul se tot gândise dar nu se găsea nici una suficient de potrivită. În aia era prea nu ştiu cum, în cealaltă prea nu ştiu cum şi tot aşa, şi sigur că răbdarea Domnului nu are limite dar rostul omului are chemarea lui, aşa că îl puse Domnul spre mântuirea sa în braţele părinţilor lui şi de aici trăieşte-ţi viaţa.
Fiindcă m-a surprins privind la ei mirată mă chemă mai aproape : „tu ce vrei micuţo?”, „Să înţeleg de ce i-a fost aşa de greu să aleagă”, am spus. „Bine, atunci alege tu acum calea prin care să înţelegi.” Aşa că am ales, când să mă nasc şi unde, din ce părinţi şi cum, cum să fiu crescută şi când să-l reîntâlnesc pe cel pe care nu l-am înţeles.
De atunci trăiesc nehotărâtă, iar el foarte decis. Însă continui să-mi doresc să-l fac să accepte sieşi că s-a născut la timpul potrivit şi aşa ar fi fost oricare timp ar fi ales, a lui e mântuirea-n orice veac. A lui a fost alegerea să nu aleagă !

P.S: Pornim amândoi de la acelaşi plus infinit,dar sigur ajungem fiecare la alt minus infinit..

video

Film realizat de Laurenţiu Popa, versuri: Nicoleta Lefter, vocea: Marius Manole, preluat de pe AICI!

vineri, 21 ianuarie 2011

aCEL vânător de fluturi

I. aCel vânător după cum deja ştim, vâna fluturi. Însă nu orice fel de fluturi, el vâna doar fluturi regali, preferaţii lui fiind fluturii rege! Cercetând el miriştea cu deosebită atenţie în căutare de fluturi, nici nu băgă de seamă când doi dintre ei i se aşezară pe piept. Nu dură mult această nebăgare de seamă, coloritul, dar mai ales dimensiunile unui fluture rege sunt greu de ignorat. Aşa că începu să-i privească foarte atent la detalii. Cei doi fluturi erau aproape identici, la fel de grandioşi, aceleaşi dimensiuni uriaşe, acelaşi colorit, aceleaşi forme deosebite, dar vânătorul nostru era iscusit, numaidecât îşi dădu seama ce anume îi diferenţiază! Unul dintre ei avea o pată mică, aproape insesizabilă pe fiecare aripă, în perfectă simetrie.. Nu-l deranja asta, totuşi avea tendiţa să creadă că la unul dintre fluturi ţine mai mult şi nu se hotăra nicicum să devoreze pe vreunul dintre ei, din dorinţa de a-l salva pe cel drag. În tot timpul acesta, nici fluturii nu stăteau degeaba, se întreceau să-l cucerească pe vânător. Care mai decare îşi desfăceau aripile în vânt pentru a-l vrăji prin culoare într-un dans mai ameţitor ca al cadânelor. Sigur că vânătorul nu rămânea imun şi pentru prima dată în viaţă de dragul unui fluture, renunţa la masă şi privea extaziat festinul de culoare şi formă a celor doi. Ceea ce nu-şi putea el aminti era, ce anume înseamna, diferenţa aceea de o pată?! Ştia sigur că unul dintre ei este un fluture rege, iar celălalt un fluture vicerege, dar care e unul şi care celălalt nu putea dibui, nu-şi amintea în vârtejul de culoare, acest detaliu ce îi părea. cumva. minor. Detaliul însă nu era nici pe departe minor! Era chiar vital! Şi într-o zi, fluturii îi dovediră asta. Nerenunţând la dansul lor frenetic, începură să-i susure vorbe unul despre celalalt, făcându-l să înţeleagă că trebuie numaidecât să aleagă! În toată zarva iscată între cei doi fluturi, vânătorul cădea ca vrăjit, neştiind ce anume să aleagă. Aşa că au ales fluturii, fluturele rege a vărsat o parte din venin, suficient cât să nu-l poată acoperi fluturele vicerege cu tot tratamentul său. Acum nu mai era nimic de făcut, alegerea era vitală şi în acelaşi timp fatală oricare ar fi fost. Probabil vânătorul ar fi ales acum să devoreze întreg fluturele rege cu tot veninul lui şi să-l salveze pe cel inocent, numai de şi-ar fi amintit detaliul acela!! Dar nu şi-l aminti, aşa că îşi puse repede voinţa în inima lui şi înghiţi la întâmplare! Încă nu ştim pe care a înghiţit, ştim ce-ar putea urma, de l-a mâncat pe cel rege soarta i-a fost scrisă să moară ucis de însuşi vânatul său, de l-a-nghiţit pe cel vicerege este salvat de otravă dar durerea inimii care a ucis pe cel nevinovat va fi cu mult mai mare decât cea otravită. Şi-acum nu aşteptăm decât un lucru, să vedem.. dacă aCel vânător.. MOARE!?




II. Am citit de curând povestea asta şi apoi m-am uitat îndelug la vânător o bună bucată de vreme. Am tot urmărit să văd şi eu ca toată lumea ce va urma şi cred că am văzut ceva ce nu multă lumea poate cuprinde cu ochii minţii. După ce înghiţi fluturele, acesta se făcu pe dată venin curgând dinspre gura care l-a înghiţit spre inima pe suprafaţa căreia îşi făcu veacul Nu a durat mult până să ajunga acolo, în locul de taină în care nu cred că i se cuvenea să fie. Se coborâ atent prin toate cămările şi vasele ei şi-o cuceri pe de-a-ntregul. Nimeni n-ar fi crezut că mai există şanse ca inima înveninată să mai bată, dar auzind fâlfâitul de aripi al flururelui vicerege inima începu să bată cu imensă putere, să se zvârcolească şi să pompeze tot veninul afară. Veninul însă nu ieşi ci, în mod tainic, deci greu de explicat, se făcu în bătaia inimii vin dulce intrând în sinteză intimă cu sângele inimii. Şi această uluitoare schimbare făcu la rându-i o alta şi mai grozavă. Vânătorul cu totul începu să se schimbe. Parte cu parte, fără răgaz, se preschimbă în fluture! Sfârşitul fu aCel mai frumos cu putinţă. Doi fluturi vicerege se înălţau unul pe celalălalt spre cerul instelat..

vineri, 14 ianuarie 2011

Omul care a tăcut

Imaginea care lipseşte
Dedicată celor care (încă) nu ştiu să citească!

A fost odată un om,unul ca noi toţi. Şi ca noi toţi, înzestrat, pe lângă darul gândirii şi cu acela al vorbirii. Omul nostru însă degeaba avea darurile astea minunate,nu se ştie din ce motiv cuvintele lui erau invizibile. Vreau să spun prin asta că,oricui le-ar fi spus, ele treceau neauzite. Omul era totuşi înzestrat şi cu auz şi cu vorbire,ştia bine că tot ce vorbea putea fi auzit şi totuşi,nu se auzea decât el însuşi. Încerca de copil tot felul de trucuri pentru a atrage atenţia dar nimic nu părea să-l ajute,mai mult,lumea îl privea din ce în ce mai urât. Aşa că,într-o zi,se hotărâ în sinea lui să se oprească din vorbit cu totul. O vreme se gândi chiar că dacă oricum nu e auzit de nimeni şi nu poate fi de folos prin asta,atunci să facă alte lucruri ca să ajute omenirea în vreun fel,dar orice făcea,părea inutil. Se aşeză pe-o bancă,oftă puternic şi renunţă cu totul la viaţă. În clipa următoare hainele i se făcură hârtie şi imediat ce trecea pe lângă el un alt om, pe haine îi apăreau scrise sfaturi pentru acela,poveşti din viaţa lui,amintiri,vise,tot ce puteai şti şi gândi despre un om dacă îi erai
prieten foarte apropiat. De atunci omul n-a mai încercat niciodată sa vorbească altui om. I-a lăsat să se citească pe ei în el în linişte şi asta doar dacă doreau. Niciodată trecătorii nu puteau vedea în om decât pe ei cu frământările lor, puteau chiar să-şi pună şi întrebări, iar haina omului le răspundea îndată, doar dacă întrebările erau tot despre ei înşişi, niciodată despre alţii sau despre om. Cei mai mulţi au continuat să treacă pe lângă el ignorându-l ca şi până atunci,dar unii chiar s-au citit pe ei înşişi cu interes în omul care s-a decis să tacă.

vineri, 31 decembrie 2010

Pentru noi

Poveste scrisă de ...Ina, pentru mine şi Maria. Am fost foarte impresionată, mulţumesc Ina!

Într-o zi de toamnă(12.09), s-a năcut o "frunză"... era mică şi verde de ziceai că e primavară! Toate frunzele toamnei s-au întrebat: de ce nu suntem ca ea?!!!



A fost invidiată, hulită şi respinsă... nimeni din frunzele toamnei nu o accepta, căci frunzuliţa verde era un unicat!


În pragul Sfintelor sărbători de Crăciun acea frunzuliţă verde a colorat iarna, a adus în casele oamenilor verdele de brad, mirosul odihnitor al anilor trecuţi, a colindat şi a bucurat inimi îndepărtate, a readus lumina de speranţă în sufletele oamenilor, a scris poveşti!


...După toată agonia ciudăţeniei umane... într-o zi de primăvară (17.05) a născut o floare...o floare de Mai, ptr. mine o frezie roşie, gingaşă şi parfumată!


...De atunci frunza şi floricica, călătoresc împreună. Mie mi-a şoptip la ureche, floricica: nu mi-e frică de frunză....ea este mama mea, şi vreau mereu în braţe!!!


....şi nu uitaţi oameni frumoşi: " o floare cu frunze mereu este mai frumoasă!"






Ina






P.S. Personal eu îl consider pe D-zeu marele pictor universal...exemplu' cel mai simplu al vieţii umane este natura! Încă nu am văzut o floare să crească fără frunze....ptr. asta "noi" mamele suntem hrană spirituală şi lumească copiilor noştri!!!

miercuri, 24 noiembrie 2010

Unul dintre visele lui Moş Crăciun


Într-un oraş din mijlocul pământului, unde trăiau de când lumea nişte oameni tare buni la suflet s-a întâmplat într-o frumoasă noapte ceva cu totul deosebit. Dar mai întâi să spun despre oraş şi de ce locuitorii lui erau speciali. Oraşul era mic tare de tot, văzut de dinafara zidurilor părea îngrozitor de mic, făceai doar câţiva paşi şi îl înconjurai îndată şi brusc te întrebai cum pot încăpea în el atât de mulţi oameni. Când intrai totuşi în el, cu temerea că nu vei încăpea, oraşul părea că se măreşte sau.. nu se ştie cum, însă devenea foarte încăpător. Nu se făceau oamenii mai mici şi probabil că nici oraşul mai mare însă era evident că se petrecea acolo ceva de încăpeau cu toţii fără să se înghesuie sau să fie nevoiţi să se îmbrâncească. Casele erau la fel de potrivite ca oricare din orice alt loc al lumii, oamenii la fel de înalţi şi voinici, însă absolut totul încăpea într-o ordine firească într-o cetate ce putea fi măsurată dinafara ei în câţiva paşi. Locuitorii aveau totuşi ceva aparte. Se face, nu ştiu cum, că erau toţi oameni buni la suflet şi oriunde mergeau în lume erau recunoscuţi după acel ceva aparte. Oamenii ăştia erau toţi frumoşi la chip, zvelţi, subţirei de nici nu li s-ar fi văzut umbra pe pământ, şi tocmai de aceea, Doamne Doamne le-a pus în spate o umbră mai specială, după inima lor! Aşa că oamenii ăştia purtau în spatele lor nişte umbre gigantice semănând cu nişte baloane în formă de inimă, umplute cu heliu, ce zboară deasupra lor. Fiecare inimă era cumva personalizată, fiecare avea forma dăruirii de sine, unele erau mai mari, altele mai mici, unele mai strâmbe, altele mai drepte, unele mai moi, altele mai tari, unele mai fine, altele mai aspre, dar toate, absolut toate având în interiorul lor o pereche de palme ce băteau continuu pentru a anunţa tuturor veselia lor. S-ar putea crede că în Oraşul Inimilor e mereu o zarvă continuă de la atâtea palme rostind propria bucurie, dar nu e aşa. Deşi rar se opreşte o pereche de palme din bătaia ei de veselie, în oraş nu e zgomot, e doar o zumzăială plăcută care te face să zâmbeşti instantaneu. Dacă într-o pereche palmele nu se atingeau una pe cealaltă ca să producă zgomotul bucuriei ci dimpotrivă stăteau împreunate ca la rugăciune însemna că inima e tristă pentru o vreme, tristeţea îi era respectată cu un zâmbet tăcut al celorlalte inimi ale căror palme se uneau şi ele în rugăciune pentru un timp, apoi totul revenea la normal. Nimeni nu se mai minuna de oamenii din oraşul inimilor, îi ştiau dintotdeauna aşa, purtând după ei inimile lor frumoase sub formă de umbră de asfalt. Însă într-un an de Crăciun… S-a întâmplat!! Cineva, o femeie ce avea o umbră în formă de inima încununată şi sângerândă născu un copil cu o altfel de umbră! Deşi pruncul era plăpând şi fraged, deşi era micuţ, purta în spate o cruce mare de tot şi nu o inimă aşa cum era învăţată toată lumea din Oraşul Inimilor. Era clar încă de atunci, acel copil va avea un destin aparte! În Oraşul Inimilor acum umbrele începeau să se schimbe, unii spuneau că bebeluşul s-a născut ca să le arate cum trebuie să fie inima lor de fapt, alţii dimpotrivă, spuneau că încalcă legea prin însăşi Crucea pe care o duce în spinare, sfidând aşa o lege bună. De-atunci sunt pe pământ două feluri de oameni, unii ducând inimi şi alţii purtând cruci! Oriunde şi oricând s-ar fi născut, Crucea Sa ar fi avut acelaşi loc în inimile noastre.

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Măsurătoarea vieţii

Măsurătoarea vieţii

„Măsor viaţa cu ochiul şi mi se pare infinită!”
dedicat naşilor, Preotul Marcel Ioan şi Presbitera Mihaela, la nouă ani de la căsnicie

Într-un loc unde fiecare anotimp e la locul lui trăiau cândva doi oameni, mici, mici de tot. Şi-aceşti doi oameni mici vorbeau unul altuia zi şi noapte, căci nu se aveau decât unul pe celălalt. Şi măsurau împreună totul de la cel mai mare om, până la cele mai mărunte furnici. Şi aşa într-o zi s-au hotărât să măsoare împreună însăşi viata lor, şi după ce-a cugetat adânc fiecare după el, s-au pus la vorbă ca de obicei, iar el îi spuse ei: „am măsurat cu ochiul minţii şi i-am găsit începutul şi sfârşitul”, iar ea i-a răspuns lui: „am măsurat cu urechea inimii şi m-am încâlcit, cred mai curând în infinit”. Şi nu s-au mai înţeles unul pe celălalt, ba mai rău s-au certat şi au plecat care încotro în căutarea adevărului. Au căutat aşa mulţi ani, el să găsească ei începutul şi sfârşitul, ea să dăruiască lui infinitul. Şi lumea n-a înţeles pe nici unul, nu-i puteau cuprinde fiind aşa de mici şi având măsurători atât de mari! Şi fiindcă anii treceau peste ei şi ei îmbătrâneau, căutau amândoi să se întoarcă acasă sperând fiecare ca acolo să găsească înţelegerea celuilalt om mic, mic de tot, renunţând fiecare la a lui măsurătoare. Şi-n drum se regăsiră unul pe celalalt la o răscruce. Cea mică şi cel mic se regăsiră, bătrâni de acum, anii nu avuseseră milă nici de-nceputul lui, nici de ne-ncepului ei, trecură peste toate şi-atunci au înţeles amândoi, ea era începutul şi sfârşitul lui, el era infinitul ei, iar împreună veşnicia! Păcat însă că au irosit totul spre a înţelege ceea ce puteau să trăiască simplu, unul alături de celalalt. De-acum s-au retras împreună la căsuţa lor din locul cu patru anotimpuri şi poate mai trăiesc şi azi, cine ştie? Doar veşnicia…

26.08.2010

joi, 14 octombrie 2010

Are balta peşti destui!

Pentru Cântecel, cea mai frumoasa prietenă!

Era o ceaţă deasă, ca în orice dimineaţă numai bună de pescuit. Cei doi mergeau umăr la umăr, aşa cum tot făceau de ceva vreme. Doi bărbaţi ce apăsau lutul apos cu bocancii în drumul spre barca lor ce îi aştepta liniştită nu departe. Se urcară în linişte în barcă, special ca să nu deranjeze în nici un fel nimic din natură, orice zgomot ar fi produs un efect devastator la aceea ora atât de matinală. Ceaţa era în simbioză perfectă cu lacul ce părea tomnatic şi nici un sunet nu deranja peisajul ce părea grozav de static! Dacă n-ar fi început barca să lase dâre de sunete pe baltă ai fi putut crede că totul e mort, că-i fals, ca de plastic. Barca fâsâia uşor pe apă, iar la fiecare coborâre de vâslă noi pâlcuri de peşte deschideau ochii mari ca să cerceteze pe cei ce aruncau în ochiul curat al apei mici firmituri. Cei doi cu grija caracteristică pescarului tăcut, înaintau pe baltă, muţeşte. Vâslele se lăsau în apă cu mare atenţie, ca nu cumva vreun pleoscăit prea mare să gonească peştele ce urma să fie prins în plasă. Curând undiţele fură lăsate să atingă şi ele apa, una de-o parte, cealaltă de cealaltă a bărcii. De-acum momeala-i pregătită, scăpată la locul potrivit, nimic nu-i de făcut decât să aştepte. Nu dură tare mult şi unul dintre ei deja scoase din apă o frumoasă captură. Trăgând peştele din apă rupse în sfârşit tăcerea:
- Asta-i tot ce-mi trebuie mie!
Imediat după aceea şi cel de-al doilea ridică din apă un peşte la fel de mare, însă vorba îi fu diferită. Privi peştele şi rosti cu dispreţ aruncându-l înapoi în apă:
- Are balta peşti destui!
Fiindcă primul pescar avea ceea ce şi-a dorit fu dus la mal şi îşi văzu de cale mai departe, iar cel de-al doilea porni mai în larg, probabil ca să vadă câţi peşti are balta.
Şi trase cu succes încă unul la suprafaţă, dar îl lăsă în apă zicând la fel:
- Are balta peşti destui!
Trecu un ceas, trecură doua, pescarul repetă canonul, trăgea la peşte şi-l lăsa înapoi pe baltă zicând scârbit:
- Are balta peşti destui!
Ce s-a întâmplat cu el nu se mai ştie, se ştie doar că nu s-a mai întors. Unii spun că şi acum pescuieşte nemulţumit şi lasă peştii înapoi în apă spunând sarcastic: "are balta peşti destui!". Alţii spun că de fapt caută celebrul peştişor de aur, unii spun chiar că l-a şi găsit şi acum cine ştie pe unde o duce regeşte în urma celor trei dorinţe împlinite deplin de micuţul galben. Unii spun că e pescarul îndrăgostit de lostriţă şi caută încă peştoaica magică spre a fi tras în adâncuri, iar alţii spun că deja a fost înghiţit de vreo făptură mitologică din străfundurile apei. Eu cred că toţi suntem pescari şi are balta peşti destui!

vineri, 8 octombrie 2010

convorbiri dintr-un viitor deja trecut

John Davis: “Voi toţi râdeţi de mine pentru că sunt diferit, dar eu râd de voi pentru că sunteţi toţi la fel.”




- Mami!?
- Da mami.
- Ce sunt astea?
- Bătături.
- Ce sunt acelea bătături?
- Moare pielea şi se face aşa.. bătături.
- De ce moare pielea?
- Toate celulele mor în timp.
- O să murim şi noi?
- Da mami..
- De ce?
- Toţi murim.
- De ce?
- Din cauza păcatelor, îmbătrânim şi murim.
- Ce sunt acelea păcate?
- Când nu iubeşti, orice poate fi păcat.
- Ce înseamnă să iubeşti?
- E atunci când nu contează cum e un om, îţi place de el oricum şi îl accepţi.
- Înseamnă că tu şi tati n-o să muriţi niciodată!
- Eh..
- Ce bine!

vineri, 1 octombrie 2010

Clopotul



Motto: Să găseşti pe cel care te face să vibrezi, să te bucuri cutremurat până la ultima fibră, să cânţi împreună şi cântecul să ajungă până la ultimul cer! Căci şi-n deşertul deşertăciunilor există o oază!

Undeva departe, sau dacă vreţi voi poate chiar foarte aproape, într-o mănăstire vieţuia tăcut un clopot. Fiecare mănăstire are clopot care anunţă diverse, dar cel mai adesea Sfânta Liturghie. De fapt, oriunde s-ar afla, clopotul mereu anunţă ceva, acesta, spre bucuria, sau mai bine zis mândria lui, anunţa pe oameni că a sosit clipa în care să fie conştienţi de întâlnirea lor cu Dumnezeu. Fiindcă în vremurile de prigoană s-a inventat clopotul de lemn, numit de noi şi toacă, e bine să spun că acesta era un clopot clasic, de alamă. Un clopot mare cu o limbă groasă ce se mişca alene, exteriorul neted încins cu însemne chirilice desemnând înţelepciunea, curajul, cultura şi însemne latine reprezentând ambiţia, pasiunea, arderea continuă, iar între ele înflorituri dintr-o civilizaţie străveche pe care mulţi astăzi n-o mai recunosc fiind atât de veche, însă pe clopot destul de vie pentru a fi văzute cu uşurinţă. În funcţie de cine îl privea era un clopot oarecare sau unul foarte special, rezona cu fiecare după adâncul lui.
Clopotul nostru era însă tare mândru, fără să ştie de ce. Avea o limba pe care unii o vedeau prea ascuţită, alţii dimpotrivă mută! Şi nu ştiai ce să spui despre el, că prea tăcea, că prea bătea, amândouă la fel de adevărate! Aşa se făcu de se plimba limba clopotului prin gura lui şi se tot lăuda sieşi :
- Fără de mine n-ai fi nimic, alamă inutilă ! N-ai suna!!
Gura clopotului nu se lăsa mai prejos:
- Tu n-ai fi nimic fără mine ! Eu şi pentru decor şi tot aş fi ceva !
Aşa-şi spuneau toată ziulica aceştia doi, pe care dacă i-ai fi văzut ai fi spus că sunt făcuţi unul pentru celălalt pentru întreaga veşnicie. Însă, într-o zi, o ploaie ceva mai aparte căzu peste alamă, neatingând desigur limba n-o afectă, însă gura clopotului fu spălată atât de bine încât alama crăpă şi lăsă să iasă la iveală un nou clopot, o alta gură, aceeaşi limbă însă. Acum, s-ar putea spune că e acelaşi clopot şi totuşi altul. Gura de cupru şi limba de alamă. Ca la orice început, limba fu surprinsă, însă.. în timp.. îşi recăpătă vechile obiceiuri şi se lua la harţă cu gura-i de cupru! Ea însă, conştientă de calităţile sale îi răspunse provocărilor la fel de mândră!
- Cuprul este un metal cu mult mai preţios! Oricine ar putea oricând să mă preschimbe în ceva mai valoros!!
Şi ploaia căzu iar, povestea iar se repetă, limba rămase la fel, iar gura.. gura de astă dată se făcu argint răsunător. Şi ca nu cumva să fie luată la fel la împrejur făcu ea repede paşii, se clătină puternic până se ridică aproape deschisă spre soare şi-i spuse repede limbii:
- Am să te las cu ochii în soare! Şi-aşa şi făcu, ploaia nu ţinu cont de soare, căzu din nou, de astă dată lăsă în loc o gură senină de aur, iar limba, limba tot alamă. Şi aurul se făcu aproape o oglindă de strălucire pentru limba de alamă! Văzându-se în ea, limba îşi spune:
- Aceasta sunt!
- Aceasta te fac eu să te vezi în ochii mei, răspunse gura blândă. Pentru prima dată, limba tăcu uimită, apoi gândi că aurul e şi mai preţios decât cuprul şi mai vrut decât argintul şi sigur.. ploaia.. Nici nu termină de gândit, că şi apăru şi-n urma ei lăsă cristal!
În faţa cristalului nu ştiu ce să mai spună! Vedea în el luciri rubinice, safirice, toate culorile preţioase se jucau în gura de cristal ca un curcubeu imens şi limba se lăsă pentru prima dată cuprinsă de căldură, ceva o prinse atât de puternic de dinăuntru, ca nicicând, dar nu ca o gheară aşa cum credea, ci mai curând o mângâiere atât de blândă şi senină că ar fi vrut să se facă una cu tot cristalul, să-l facă să vibreze! Da, asta vroia! Să-l facă să vibreze!! Şi-atunci începu cu putere să se legene, să se agite în stânga şi dreapta ca să-şi facă vânt până la pereţii gurii pentru a o face să cânte! Tot creştea viteza şi bucuria era proporţională cu visul de-a atinge gura, şi când se apropie atât de tare încât provocă o scânteie de vibraţie îşi de-te seama! Dacă spărgea cristalul? Atunci elanul îi pieri.. Mai bine priveşte aşa…de departe… privindu-l, de-ar trăi mult şi bine privindu-l, se gândea în sinea lor. Sinele n-a fost niciodată a două fiinţe, deci sinea lor era şi-a gurii şi-a limbii, împreună un clopot! Şi ploaia căzu pentru ultima dată, iar clopotul întreg se făcu de această dată cu limba şi gura de lut străvechi, iar scrierile lui s-au făcut imagini de lumină, înhorire de sfinţi! Azi, pentru veşnicie, limba şi
gura erau un clopot!!


Pentru Cătălin, să-i dea Dumnezeu ploaia cea bună!





Imagine preluata de pe www.picof.net

miercuri, 1 septembrie 2010

Baloane

Au fost odată ca niciodată două baloane, unul extrem de vesel ce tot ţopăia spre cer pentru a vedea soarele mai bine, celalalt trist mergând mereu cu fruntea în pământ. Cel vesel striga către cel trist :
- Ridică-ţi fruntea şi priveşte în zare ! Nu ştii ce pierzi !
Balonul cel trist răspundea acru :
- Tu nu ştii ce-ai putea pierde tot ţopăind aşa!
Balonul cel vesel însă continua să se înalţe tot mai sus şi mai sus, revenea pe pământ doar ca să-l încurajeze pe cel trist să privească măcar spre linia orizontului însă acela rămânea să se târască la sol plin de spaimă.
- Nu te mai înălţa, striga speriat balonul cel trist, nu ştii ce te aşteaptă!!
- E înaltul cerului deschis pentru mine, tu-mi ceri să mă târăsc ca tine? Răspundea plin de fericire balonul cel vesel.
- Te vei sparge din cauza presiunii, striga în zadar cel mai trist dintre baloane, în loc de răspuns primi un zâmbet ca un pocnet de fericire, iar balonul ce vesel nu se mai întoarse la el. Balonul cel trist nu îndrăzni nici măcar acum să privească în sus pentru a şti ce se întâmplă, se târa mai departe spasmodic, şi în târârea lui simţi cum se acoperă de-o pulbere sclipicioasă şi veselă, fiecare colţ de stea avea un clinchet al lui ce-l cuprindea cu bucurie nespusă, dar el în loc să se lase cuprins şuieră de frică atât de puternic încât se dezumflă pe jumătate! De acum până la sfârşit nu mai e mult, deplasarea s-a încetinit şi mai tare fiind aşa dezumflat şi el la soare tot n-a privit, soarele însă, îl privea cu nespus interes! Şi-şi tot apropia razele calde spre a-i da brânci balonului cel trist, el însă tot pământul în privea. Razele soarelui îşi găsiră alinarea în pulberea ce vesela ce-l presărea pe ici pe acolo pe balonul cel trist, iar balonul nostru se dezumflă treptat de tot! Iar umbra de balon n-o privea nimeni, toţi trecătorii însă se trezeau fermecaţi de cioburile vesele ce străluceau pe el pe ici pe acolo, nimeni bănuind măcar că acelea sunt urmele lăsate de un alt balon, unul extrem de vesel!
În bucurie găseşti curajul de a trăi, iar curajul îţi dă tăria de a te bucura, căci se ştie, capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!

Învaţă

video
Dumnezeu vine la înger şi-i înmânează sabia spunându-i: "Ai mare grija de ea, învaţă să o foloseşti! " Îngerul primi sabia şi în momentul acela în faţa lui apăru împieliţatul. "Frumoasă sabie ai! ", îi spuse îngerului. "Dar la ce-ţi foloseşte ţie? ". "De ce a primit-o unul ca tine care oricum n-are s-o folosească niciodată nici dacă ar şti cum s-o folosească". Văzând că îngerul nu îi răspunde, împieliţatul se înverşună şi începu să-i spună vorbe din ce în ce mai aspre. Îngerul rămase totuşi neclintit. Diavolul aruncă blesteme asupra îngerului, îi arse aripile dar acesta rămase nemişcat şi nu-i răspunse împieliţatului nicicum. Nimeni nu ştie câte chinuri a avut de suportat îngerul şi nici cum a reuşit să le facă faţă. . . Şi totuşi după multe încercări diavolul reuşi ceea ce-şi propuse. Îngerul ridică sabia şi-l lovi pe diavol drep în inimă. Surpinzător, nu? Şi diavolii au inimă! Da! Şi sabia îşi făcu şi ea datoria şi însufleţi inima diavolului care stigă "Mulţumesc! " şi se transformă pe loc în înger. Frumos ar fi să se termine aici povestea dar din păcate trebuie să spun şi că cel ce a folosit sabia s-a transformat pe loc în diavol. Atunci Dumnezeu apăru, lua sabia şi i-o înmână îngerului celui nou, apoi spuse"Ai mare grijă de ea, învaţă să o foloseşti! Învaţă! 2002

Pentru domnul C.C.,
cu drag.

Cuţitul lui Pantelimon

“Purtătorule de chinuri, sfinte şi tămăduitorule Pantelimoane, roagă pe milostivul Dumnezeu, ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.”

Căţi oameni n-au cunoscut spitalul? Căţi n-au păşit niciodată în locul acela, rece, ca un iglu de gresie şi faianţă, unde se presupune că totul trebuie să fie curat, steril. Aşa e şi spitalul asta, ca oricare, e rece, dur, plin de tot felul de aparate ce ascund istorii mai noi sau mai vechi, şi unde parcă se mai aude plânsul suferinzilor de altădată şi în acelaş timp al celor ce vor urma. Azi pare linişte, toţi dorm, un singur om se plimbă pe coridor cu o carte în mână, nu de mult alertase întreg personalul cu inima sa prea zglobie, toţi se agitaseră ca să-l readucă la viaţa asta de aici. Avusese deja mai multe întrevederi cu păzitorul porţilor Raiului, ca şi în bancul acela, sună la uşă şi.. medicii îl chemau prin diverse manevre înapoi pe pământ, iar sfântul nu reuşea să deschidă porţile la timp pentru el. Tânărul acesta senin, parcă prea senin pentru o asemenea boală surprindea medicii în mijlocul nopţii, în alergătura lor spre alte cazuri la fel de dificile îl reîntâlneau acum liniştit, la numai câteva ore de când se întâlnise iar cu moartea. Se minunau cu toţii şi-l trimiteau la somn spunându-i că nu e de joacă acum cu inima lui prea sensibilă. El însă le replica senin că nu are somn şi vrea să termine de citit. Pentru că nu puteam dormi m-am apropiat curioasă să aflu care e cartea ce-l ţine treaz, dar până să întreb de carte m-am oprit asupra unui alt curios accesoriu, o cheie mare de tot de metal ce se vedea că e de la o uşă veche de lemn ca de la o cetate antică, aşa că prima mea replică a fost :
- Ohh, purtaţi Cheile Împărăţiei, trebuie să fiţi foarte fericit !!
- Eu am doar Cheile, tu ai în tine Împărăţia, deci eşti cu adevărat fericită, mi-a replicat, aşa că m-am aşezat alături să discutăm.

Stând lângă el am văzut şi cartea şi-am continuat :
- Basmele românilor, vă interesează deci..
- Foarte, mi-a răspuns.
- De unde o aveţi ?
- Am cumpărat-o, mă interesează foarte tare şi îmi cumpăr mereu ce apare din colecţie, pe asta spre exemplu am luat-o.. cred că de la librăria Junimea.
- Şi.. toate sunt despre fata furată de soare ?
- Aa, nuu ! Sunt altele.
- Aha, am înţeles.
- Şi ce faceţi aici ?
- Am nişte probleme cu motorul, se mai opreşte din când în când, aşa mă mai duc şi eu să văd Uşa Raiului.
- De acolo e cheia ?
- Aaa, nu, nu ! zâmbeste.
- Şi n-aveţi somn ?
- Văd că nici dumneavoastră ! De când sunteţi aici ?
- Păi, nu mai ştiu, am stat de mai multe ori.
- De câte ore n-aţi dormit ?
- Ore ?? Dar cine le-a mai numărat, aş putea să vă spun de câte zile, de vreo 4.
- Şi cum rezistaţi ?
- Bine, am început să beau cafea, am avut un scaun până de curând, mi l-au luat azi şi pe ăla, şi recunosc că pentru prima dată am vrut să blestem, să-i doresc femeii care mi l-a luat să doarmă şi ea ca mine, dacă se poate somnul veşnic. E o femeie foarte rea.
- Şi ce v-a oprit ?
- Ce as fi fost eu dacă făceam asta ? Nu eram tot ca ea de rea ?
- Ba da, cum de v-aţi dat seama.
- Aţi văzut vreodată filmul acela, Nemuritorii?
- Da, cu săbiile, ce-şi luau gâtul unii la alţii şi doar aşa mureau, nu?
- Da, în filmul ăla când unul lua gâtul la celalalt lua şi tot ce era râu în el. Aşa se spune şi de noi, că dacă omorâm pe cineva îi luăm păcatele. Dar sunt mai multe feluri de a ucide, nu-i aşa ?
- Poate, ia explicaţi-mi.
- Poţi ucide trupul unui om, dar mai rău e când ucizi sufletul.
- Ce e sufletul ?
- Ohh, ne adâncim în discuţii fără de sfârşit !
- E lungă noaptea.
- Da, şi dumneavoastră trebuie să vă odihniţi, v-o cere inima !
- Ei na, şi cartea ?
- Cartea mi-o daţi mie s-o citesc şi mâine v-o povestesc. Glumesc desigur, poate aştepta până mâine, cu siguranţă.

Un om şi-atât, cu părul negru de-ai fi crezut că ochii îi sunt la fel de negri. Apoi am aflat, fusese operat de 4 ori pe cord, încă avea probleme serioase şi o seninătate grozavă în faţa vieţii, căci moartea era clar că nu-l mai speria nicicum. A doua noapte am aflat povestea liniştii.

- Iar sunteţi treaz ?
- Şi dumneavoastra !
- Eu nu am unde să dorm, altminteri aş dormi dusă. Dar dumneavoastră de ce nu dormiţi?
- N-am somn, să irosesc atâta frumuseţe de noapte dormind.
- Şi cartea?
- Am terminat-o, aştept prietenii să îmi aducă alta.
- Când vă eliberaţi?
- Păi nu sunt liber?
- Nu ştiu, mă refer strict la spital acum.
- Face parte din mine.
- Câţi ani aveţi ? Păreţi tânăr.
- Merg spre o sută.
- Ha, ha, de ce până acolo ?
- Vreau eu să văd cum e acolo, apoi nu mă mai interesează, dar până la o suta clar!
- Şi toată suta vreţi s-o petreceţi aici ?
- Nu, o să plec când vor înţelege că nu au ce-mi face.
- Păi de ce sunteţi aici ?
- V-am spus deja, motorul, îmi mai face feste uneori. De mic de fapt.
- Şi când eraţi mic tot aşa senin priveaţi problema ?
- Ei da de unde ? Eram şi eu ca toţi copiii, până într-o zi când am primit un dar.
- Un dar ?
- Da.
- Se poate şti ce anume ?
- Sigur, am primit un bisturiu !
- Un cuţit ? Ce să faceţi cu el ?
- Eu nu fac nimic, el face toată treaba.
- Şi ce face el aşa grozav?
- Vorbeşte !
- Ei aş, cum aşa ?
- Uite aşa, asta e menirea lui, a fost al Sfântului Pantelimon, ai auzit de el ?
- Da, am fost foarte ataşată de el în perioada sarcinii, mi-era drag să-i văd icoana, aşa de tânăr şi plin de curaj, mă îmbărbăta şi pe mine.
- Deci îl cunoaşteţi!?
- Da, s-ar putea spune şi aşa.
- El mi-a dat mie cuţitul ăsta care vorbeşte.
- Şi ce vă spune cuţitul?
- Mi-a spus de fiecare dată că o să trec cu bine, că n-o să mă taie, doar o să mă gâdile un pic la inimioară şi-o s-o facă să râdă aşa tare că n-o să se mai oprească decât când trebuie.
- Şi, şi-a ţinut cuvântul ?
- Sigur, credeai că un cuţit de la Sfântul Pantelimon poate minţi ?
- Nu, cum să cred aşa ceva ?
- Ei bine, şi unde e acum cuţitul ?
- În sala de operaţii !
- Ce face acolo ?
- Ajută alt copil, la fel de speriat cum eram eu la prima intervenţie.
- Ajută şi părinţii copilului ?
- Dacă au urechi ca să-l audă, da.
- Am înţeles, tare as vrea să-l văd şi eu.
- O să-l vedeţi, dacă vă va fi necesar, altfel rămâne doar să credeţi.
- Aşa am să fac. Am să cred pentru alţi oameni care au nevoie de el. De ce credeţi că vi l-a dat dumneavoastră ? Sunteţi doctor ?
- Nu, l-am primit de copil, atunci nimeni nu vorbea cu mine, toţi îmi spuneau doar că e grav dacă nu mă operează, că o să dorm, dar nimeni nu-mi spunea ce o să păţesc cât o să dorm, toţi îmi garantau doar că mă voi trezi ca nou, dar nu puteam să adorm fără să ştiu, să înţeleg. Eram foarte speriat şi plângeam, vroiam să fiu ca toţi copiii, să mă joc afara, nu să stau în locul ăsta atât de grav şi de rece în care toţi oamenii sunt serioşi şi acri, unde totul e teamă. Aşa a venit Sfântul la mine, m-a luat de mână şi mi-a spus : « de ăsta o să ai nevoie ».
- De unde ştiaţi că e Sfântul Pantelimon ?
- La început n-am ştiut, m-am speriat şi mai tare văzând cuţitul şi-am început să plâng. L-am recunoscut mai târziu în icoane şi mi-a spus şi cuţitul al cui este. Aşa m-am înseninat, când am auzit un cuţit vorbind, deşi copil, nu mi-a venit să cred, dar el m-a luat cu binişorul. Mi-a zis : « de ce plângi puişor ? ţi-e teama de mine ? eu n-am să-ţi fac nimic, uită-te bine la mine, sunt paşnic, şi nici nu pot face singur mare lucru, dar dacă mă ia un doctor în mână, mă gândesc la stăpânul meu şi devin pană în mâna medicului, nu tai aşa cum ai putea crede, eu gâdil inimi, le fac să râdă aşa tare, de nu se mai pot opri niciodată de atâta veselie. Nu vrei să te gâdil şi pe tine ? ». Am fost aşa de uimit, încât am dat din cap că da, cu ochii în lacrimi şi zâmbet pe buze. De atunci îl port cu mine, nu ştiu cum şi când se strecoară în mâna medicilor, dar ştiu că gâdilă inimi.
- Şi ine oamenii treji pe coridoarele spitalelor.
- Şi asta, spuse râzând. Şi am început să râdem amândoi până a ieşit o asistentă şi încruntată ne-a spus : » sssttt !! » , de-a răsunat mai tare ea decât râsul nostru nevinovat. Ne-am oprit brusc, apoi când capul s-a retras înapoi la ale lui am mai râs un pic, dar mai în şoaptă. Aşa am aflat despre cuţitul lui Pantelimon, cum gâdilă spre vindecare, cum inimile devin calde, moi, sensibile, curate, căci pana asta moale te face să-ţi doreşti să schimbi din tine tot ce-i rău, devii un alt om, unul senin. Aşa că tânărul ce îl poartă acum după el oriunde merge, şi-l pune cu grijă în mâna doctorilor despre care se spune că taie. Poate că doctorul taie ca să facă bine, dar cuţitul ăsta te face să devii alt om ! Şi-am cunoscut în timp mai mulţi oameni vindecaţi prin gâdilire, toţi azi au inimi noi şi curate, deşi nu tuturor li s-au operat inimile, dimpotrivă, unii au avut probleme cu ficatul, alţii cu splina, alţii cu tubul digestiv, alţii cu gâtul, alţii altfel de probleme şi bisturiul asta n-a trebuit nici măcar să fie folosit, dar a vorbit şi cuvintele lui mereu au schimbat inimi, au gâdilat atât de puternic, încât omul s-a schimbat din rădăcină şi-a devenit unul nou, uneori cu aceleaşi probleme de sănătate, dar depăşindu-le cu bucurie.

Şi mai ştiu un secret, se spune că în lume, mai sunt astfel de cuţite, ale doctorilor fără de arginţi, iar dintre toate ştiu precis de unul, al Sfântului Nectarie. Şi pentru că l-am văzut atunci ieşind din sala, l-am auzit şoptindu-mi : « va fi bine ! » sunt şi eu un om aproape nou. Tânărul s-a retras la somn îndată ce şi-a recuperat bisturiul înmânat lui din vremea copilăriei, zâmbindu-mi. Am rămas prieteni, îi pot spune să aducă acel cuţit oriunde e nevoie de el, puterea rugăciunii îl face să se plimbe în lume oriunde e chemat ! Amin.

Scrisă pentru Ina,
Cu drag.

miercuri, 25 august 2010

Flacăra şi pasul ei..


Un castel, atât de mare, cum nici un om nu poate depăşi cu imaginaţia-i săracă! În castel o pâlpâire, o rază ce părea să nu se hotărască dacă stă aprinsă sau se stinge pentru vecie. Aşa sunt toate făcliile, aţi observat? Dacă îţi apropii nasul cu atenţie, ai senzaţia că respiră, rând pe rând ba sunt aprinse, ba stinse, doar că mişcarea lor e atât de rapidă, încât e insesizabilă dacă nu le priveşti cu suficientă seriozitate şi atenţie. Iar dacă n-ai avea decât o clipă, un singur cadru fotografic, o micromilisecundă, n-ai şti dacă a fost vreodată stinsă sau dimpotrivă aprinsă, trebuie să ai mai multe în succesiune, ca să poţi pătrunde filmul aprinderii şi stingerii sale continue. Aşa, privind de departe castelul, zăreai pâlpâirea, şi parcă dibuiai cumva viaţa flăcării, dar ceea ce atrăgea şi mai tare era faptul că flacăra părea să se mărească la fiecare pas şi-atunci am căscat ochii mari să văd mai bine ce se întâmplă. Nu am putut însă vedea nimic, castelul era prea departe, îmi trebuia o lupă, un binoclu sau orice alt instrument care m-ar fi putut ajuta să văd mai aproape. Şi ce-am găsit în cameră? Ei bine, un ochean. Fusese al unor piraţi cu suflet bun şi rostul lui era anume să te poarte pe distanţe nebănuite cu toate simţurile, ducând tot trupul acolo unde ai privi prin el. Aşa se şi făcu, îndată ce-am apropiat ochiul meu de-al lui am simţit cum mă micşorez şi curând m-am trezit în ochean ca într-un tunel ce ducea chiar la geamul castelului în care fixasem celălalt capăt, aşa că am păşit, nu fără teamă, recunosc.
Acum, de acolo, de la geam, nu doar că vedeam, dar şi auzeam, însă recunosc că nu am putut pătrunde cu totul înţelesul faptelor la care deveneam martor nechemat.
- De ce?
- Taci, ţi-am spus!
- Termină!
- Ba tu!
- Lasă-mă!
- Fu!
- Vreau să trăiesc!
- Fu!
- Te rog!
- De ce insişti atât?
- Îţi arăt calea!
- Ce cale surioară, eşti nebună?
- Pe care trebuie să mergi!
- Tu? Mie? Fu!
- Da, eu, neghioaba de mine!
- N-ai cum, tu nu înţelegi? Fu!
- Ba tu nu înţelegi, am rostul meu!
- Bine drăguţă, am mai vorbit de o mie de ori, nu ştiu ce să-ţi mai fac ca să ţii gura aia închisă, tot suflu peste tine şi nimic. Fu!
- Atunci nu mai sufla! Lasă-mă să te conduc!

Deci asta se petrecea, cel ce ducea în mâna sa lumânarea o tot stingea, fu! Iar ea, prin ce minune, nu ştiu, se aprindea la loc! De-aici nu am mai înţeles nimic, nu că aş fi înţeles până acum mare lucru. Cum făcea ea de se-aprindea mai tare la loc după fiecare suflare a lui? De ce el nu vroia ca ea să ardă? Unde vroiau să ajungă împreună? E musai să-i urmărim pe mai departe ca să înţelegem.
- Scumpo, ascultă-mă bine, aş vrea să-ţi spun pentru ultima oară, eu n-am nevoie de tine, ştiu bine pe unde merg şi unde am de-ajuns, tu doar mă încurci!
- Cum să te încurc, când e atâta beznă şi eu doar luminez calea ce ţi-ai ales-o?
- Aha, ceva ceva tot ai priceput. Calea mi-am ales-o eu! Eu sunt cel care conduce, nu tu, e clar?
- Bine dragule, eu doar îţi aduc dovada că eşti pe drumul cel bun!
- Nu am nevoie, ştiu bine că merg pe unde trebuie! Fu!

Suflă din nou, dar ea încăpăţânată nu se lăsă, se-aprinse la loc, şi dă-i şi dă-i, tot felul de încercări ba de o parte ba de cealaltă. Şi dă-i şi suflă, şi dă-i şi-aprinde-te la loc, şi-o tot ţineau într-o ceartă. Cel ce ducea flacăra în palme era bătrân şi părea că nu vede tare bine, deşi privirea-i scânteia, era vie ca a unui copil, plină de pâlpăiri senine, puternice! Privindu-l te întrebai dacă flacăra ce-i licăreşte în privire e a lui sau e de vină doar focul ce-l ţinea cu grija în mâna sa. Şi n-o să mă credeţi, dar tot vă zic, purta iţari şi cămeşă cu brâu, şi era alb din cap până’n călcâile opincilor şi numai ochii zvăpaie într-o vâltoare de linişte. Iar ea, se vede, cândva o mândreţe de lumânare, aşezată cu grijă într-un suport mare de lut, încins la mijloc cu lăcrămioare, peste care îşi vărsa biata de ea, scumpele ei lăcrămioare din ceara curată, de la muncitoarea albină. Şi cum se scurse toată, puteai înţelege lesne că e şi ea bătrână de zile, că trupul nu mai este înalt şi zvelt ci mai curând curs şi din ce în ce mai scurt. Abia, abia, i se mai vedea trunchiul, între plânsele picături de ceara ce erau susţinute cu atâta greutate de bietele lăcrămioare. Şi tot într-o ceartă, se opriră când el rosti tare şi răspicat:

- Ajunge! Sunt aici, priveşte uşa şi lasă-mă să parcurg în linişte drumul până acolo, suntem ca şi trecuţi dincolo de ea, înţelege că mă descurc şi lasă-mă să merg fără să te aprinzi la loc.
- Da, accept, dar să înţelegi că n-am făcut asta din..
- Fu!

Şi liniştea parcă începu să crească odată cu bezna, ce se mărea fără lumânare, iar în necuprinsa linişte se auzeau din ce în ce mai grei paşii bătrânului, dar nu dură prea mult, curând se auzi zăvorul, cu un scârţâit cutremurător, şi după sunet dibuiai că moşneagul ajunse la uşă şi o deschise cu grijă, iar acum stătea în prag. O clipă doar şi rosti:
- Acum poţi să te aprinzi iubita mea!
Uimirea mea a fost atât de mare încât eram aproape gata să mă dau de gol! Dar am muţit pe loc văzând cu câtă grijă se reaprinde flacăra, mai mică decât până acum, abia pâlpâind, credeai că de acum orice suflare îi va fi moarte veşnică, orice mişcare fatală, dar ea săraca tot plângea şi ceara plânsă se tot strângea în jurul ei ca s-o îmbărbăteze. Micuţă şi plăpândă, strălucea mai frumos ca niciodată şi tăcea răbdătoare, ca o flacără nouă, curată, cu o lumina aprinsă de undeva din cer ca şi cea de Înviere. Nu mai ştiam ce să gândesc, aşteptam ca următorul pas să mi-l facă înţeles pe acesta şi nu se lăsă mult aşteptat, şi o să fie greu de crezut, dar lucrul se petrecu întocmai! Cum păşi bătrânul, totul străluci mai ceva ca într-o după-amiază de vara şi se umplu de viata, iar dincolo de uşă, era o gradină imensă în care se vedeau toate minunile pământului adunate cu migală pentru a desăvârşi lumea, iar moşneagul nostru se făcu un tânăr frumos ca soarele şi ţinea între braţele sale o fată frumoasă ca luna şi stelele la un loc. Şi pentru că n-am putut să rămân departe m-am tras şi eu piticeşte mai lângă uşă ca să ascult vorbele lui.
- Iubita mea, iată-ne în sfârşit ajunşi la capătul drumului ales de mine. Mă iartă, n-am vrut să te rănesc, dar calea era lunga şi n-ai fi rezistat aprinsă până la sfârşit, ceara ţi s-ar fi consumat.
- Dragostea mea, te înţeleg, dar nici eu nu puteam rămâne stinsă, te-ai fi pierdut pe cale fără de lumină, iar eu de dor m-aş fi topit şi-aş fi rămas stinsă pentru veşnicie.
- Am fost înţelepţiţi, cu multe răni am ajuns la capăt de drum, de aici putem petrece împreună..

Şi tare aş fi vrut să mai aud ce şi-au mai spus, dar din ochean am fost tras înapoi în lumea mea şi ei au rămas acolo, n-am văzut nici nunta, nici cum au trăit până la adânci bătrâneţi, dar poate încă îmbătrânim împreună, fiecare în lumea lui. Şi-aş încăleca pe-o sa, de-aş avea, şi-aş încăleca şi pe-o căpşună, dar asta n-a fost minciună!

Desen realizat de Sabina Sabbarese,
cu infinite multumiri!