Poarta ascunsă în inima-ţi de copil...

miercuri, 1 septembrie 2010

Baloane

Au fost odată ca niciodată două baloane, unul extrem de vesel ce tot ţopăia spre cer pentru a vedea soarele mai bine, celalalt trist mergând mereu cu fruntea în pământ. Cel vesel striga către cel trist :
- Ridică-ţi fruntea şi priveşte în zare ! Nu ştii ce pierzi !
Balonul cel trist răspundea acru :
- Tu nu ştii ce-ai putea pierde tot ţopăind aşa!
Balonul cel vesel însă continua să se înalţe tot mai sus şi mai sus, revenea pe pământ doar ca să-l încurajeze pe cel trist să privească măcar spre linia orizontului însă acela rămânea să se târască la sol plin de spaimă.
- Nu te mai înălţa, striga speriat balonul cel trist, nu ştii ce te aşteaptă!!
- E înaltul cerului deschis pentru mine, tu-mi ceri să mă târăsc ca tine? Răspundea plin de fericire balonul cel vesel.
- Te vei sparge din cauza presiunii, striga în zadar cel mai trist dintre baloane, în loc de răspuns primi un zâmbet ca un pocnet de fericire, iar balonul ce vesel nu se mai întoarse la el. Balonul cel trist nu îndrăzni nici măcar acum să privească în sus pentru a şti ce se întâmplă, se târa mai departe spasmodic, şi în târârea lui simţi cum se acoperă de-o pulbere sclipicioasă şi veselă, fiecare colţ de stea avea un clinchet al lui ce-l cuprindea cu bucurie nespusă, dar el în loc să se lase cuprins şuieră de frică atât de puternic încât se dezumflă pe jumătate! De acum până la sfârşit nu mai e mult, deplasarea s-a încetinit şi mai tare fiind aşa dezumflat şi el la soare tot n-a privit, soarele însă, îl privea cu nespus interes! Şi-şi tot apropia razele calde spre a-i da brânci balonului cel trist, el însă tot pământul în privea. Razele soarelui îşi găsiră alinarea în pulberea ce vesela ce-l presărea pe ici pe acolo pe balonul cel trist, iar balonul nostru se dezumflă treptat de tot! Iar umbra de balon n-o privea nimeni, toţi trecătorii însă se trezeau fermecaţi de cioburile vesele ce străluceau pe el pe ici pe acolo, nimeni bănuind măcar că acelea sunt urmele lăsate de un alt balon, unul extrem de vesel!
În bucurie găseşti curajul de a trăi, iar curajul îţi dă tăria de a te bucura, căci se ştie, capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!

Învaţă


Dumnezeu vine la înger şi-i înmânează sabia spunându-i: "Ai mare grija de ea, învaţă să o foloseşti! " Îngerul primi sabia şi în momentul acela în faţa lui apăru împieliţatul. "Frumoasă sabie ai! ", îi spuse îngerului. "Dar la ce-ţi foloseşte ţie? ". "De ce a primit-o unul ca tine care oricum n-are s-o folosească niciodată nici dacă ar şti cum s-o folosească". Văzând că îngerul nu îi răspunde, împieliţatul se înverşună şi începu să-i spună vorbe din ce în ce mai aspre. Îngerul rămase totuşi neclintit. Diavolul aruncă blesteme asupra îngerului, îi arse aripile dar acesta rămase nemişcat şi nu-i răspunse împieliţatului nicicum. Nimeni nu ştie câte chinuri a avut de suportat îngerul şi nici cum a reuşit să le facă faţă. . . Şi totuşi după multe încercări diavolul reuşi ceea ce-şi propuse. Îngerul ridică sabia şi-l lovi pe diavol drep în inimă. Surpinzător, nu? Şi diavolii au inimă! Da! Şi sabia îşi făcu şi ea datoria şi însufleţi inima diavolului care stigă "Mulţumesc! " şi se transformă pe loc în înger. Frumos ar fi să se termine aici povestea dar din păcate trebuie să spun şi că cel ce a folosit sabia s-a transformat pe loc în diavol. Atunci Dumnezeu apăru, lua sabia şi i-o înmână îngerului celui nou, apoi spuse"Ai mare grijă de ea, învaţă să o foloseşti! Învaţă! 2002

Pentru domnul C.C.,
cu drag.

Cuţitul lui Pantelimon

“Purtătorule de chinuri, sfinte şi tămăduitorule Pantelimoane, roagă pe milostivul Dumnezeu, ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.”

Căţi oameni n-au cunoscut spitalul? Căţi n-au păşit niciodată în locul acela, rece, ca un iglu de gresie şi faianţă, unde se presupune că totul trebuie să fie curat, steril. Aşa e şi spitalul asta, ca oricare, e rece, dur, plin de tot felul de aparate ce ascund istorii mai noi sau mai vechi, şi unde parcă se mai aude plânsul suferinzilor de altădată şi în acelaş timp al celor ce vor urma. Azi pare linişte, toţi dorm, un singur om se plimbă pe coridor cu o carte în mână, nu de mult alertase întreg personalul cu inima sa prea zglobie, toţi se agitaseră ca să-l readucă la viaţa asta de aici. Avusese deja mai multe întrevederi cu păzitorul porţilor Raiului, ca şi în bancul acela, sună la uşă şi.. medicii îl chemau prin diverse manevre înapoi pe pământ, iar sfântul nu reuşea să deschidă porţile la timp pentru el. Tânărul acesta senin, parcă prea senin pentru o asemenea boală surprindea medicii în mijlocul nopţii, în alergătura lor spre alte cazuri la fel de dificile îl reîntâlneau acum liniştit, la numai câteva ore de când se întâlnise iar cu moartea. Se minunau cu toţii şi-l trimiteau la somn spunându-i că nu e de joacă acum cu inima lui prea sensibilă. El însă le replica senin că nu are somn şi vrea să termine de citit. Pentru că nu puteam dormi m-am apropiat curioasă să aflu care e cartea ce-l ţine treaz, dar până să întreb de carte m-am oprit asupra unui alt curios accesoriu, o cheie mare de tot de metal ce se vedea că e de la o uşă veche de lemn ca de la o cetate antică, aşa că prima mea replică a fost :
- Ohh, purtaţi Cheile Împărăţiei, trebuie să fiţi foarte fericit !!
- Eu am doar Cheile, tu ai în tine Împărăţia, deci eşti cu adevărat fericită, mi-a replicat, aşa că m-am aşezat alături să discutăm.

Stând lângă el am văzut şi cartea şi-am continuat :
- Basmele românilor, vă interesează deci..
- Foarte, mi-a răspuns.
- De unde o aveţi ?
- Am cumpărat-o, mă interesează foarte tare şi îmi cumpăr mereu ce apare din colecţie, pe asta spre exemplu am luat-o.. cred că de la librăria Junimea.
- Şi.. toate sunt despre fata furată de soare ?
- Aa, nuu ! Sunt altele.
- Aha, am înţeles.
- Şi ce faceţi aici ?
- Am nişte probleme cu motorul, se mai opreşte din când în când, aşa mă mai duc şi eu să văd Uşa Raiului.
- De acolo e cheia ?
- Aaa, nu, nu ! zâmbeste.
- Şi n-aveţi somn ?
- Văd că nici dumneavoastră ! De când sunteţi aici ?
- Păi, nu mai ştiu, am stat de mai multe ori.
- De câte ore n-aţi dormit ?
- Ore ?? Dar cine le-a mai numărat, aş putea să vă spun de câte zile, de vreo 4.
- Şi cum rezistaţi ?
- Bine, am început să beau cafea, am avut un scaun până de curând, mi l-au luat azi şi pe ăla, şi recunosc că pentru prima dată am vrut să blestem, să-i doresc femeii care mi l-a luat să doarmă şi ea ca mine, dacă se poate somnul veşnic. E o femeie foarte rea.
- Şi ce v-a oprit ?
- Ce as fi fost eu dacă făceam asta ? Nu eram tot ca ea de rea ?
- Ba da, cum de v-aţi dat seama.
- Aţi văzut vreodată filmul acela, Nemuritorii?
- Da, cu săbiile, ce-şi luau gâtul unii la alţii şi doar aşa mureau, nu?
- Da, în filmul ăla când unul lua gâtul la celalalt lua şi tot ce era râu în el. Aşa se spune şi de noi, că dacă omorâm pe cineva îi luăm păcatele. Dar sunt mai multe feluri de a ucide, nu-i aşa ?
- Poate, ia explicaţi-mi.
- Poţi ucide trupul unui om, dar mai rău e când ucizi sufletul.
- Ce e sufletul ?
- Ohh, ne adâncim în discuţii fără de sfârşit !
- E lungă noaptea.
- Da, şi dumneavoastră trebuie să vă odihniţi, v-o cere inima !
- Ei na, şi cartea ?
- Cartea mi-o daţi mie s-o citesc şi mâine v-o povestesc. Glumesc desigur, poate aştepta până mâine, cu siguranţă.

Un om şi-atât, cu părul negru de-ai fi crezut că ochii îi sunt la fel de negri. Apoi am aflat, fusese operat de 4 ori pe cord, încă avea probleme serioase şi o seninătate grozavă în faţa vieţii, căci moartea era clar că nu-l mai speria nicicum. A doua noapte am aflat povestea liniştii.

- Iar sunteţi treaz ?
- Şi dumneavoastra !
- Eu nu am unde să dorm, altminteri aş dormi dusă. Dar dumneavoastră de ce nu dormiţi?
- N-am somn, să irosesc atâta frumuseţe de noapte dormind.
- Şi cartea?
- Am terminat-o, aştept prietenii să îmi aducă alta.
- Când vă eliberaţi?
- Păi nu sunt liber?
- Nu ştiu, mă refer strict la spital acum.
- Face parte din mine.
- Câţi ani aveţi ? Păreţi tânăr.
- Merg spre o sută.
- Ha, ha, de ce până acolo ?
- Vreau eu să văd cum e acolo, apoi nu mă mai interesează, dar până la o suta clar!
- Şi toată suta vreţi s-o petreceţi aici ?
- Nu, o să plec când vor înţelege că nu au ce-mi face.
- Păi de ce sunteţi aici ?
- V-am spus deja, motorul, îmi mai face feste uneori. De mic de fapt.
- Şi când eraţi mic tot aşa senin priveaţi problema ?
- Ei da de unde ? Eram şi eu ca toţi copiii, până într-o zi când am primit un dar.
- Un dar ?
- Da.
- Se poate şti ce anume ?
- Sigur, am primit un bisturiu !
- Un cuţit ? Ce să faceţi cu el ?
- Eu nu fac nimic, el face toată treaba.
- Şi ce face el aşa grozav?
- Vorbeşte !
- Ei aş, cum aşa ?
- Uite aşa, asta e menirea lui, a fost al Sfântului Pantelimon, ai auzit de el ?
- Da, am fost foarte ataşată de el în perioada sarcinii, mi-era drag să-i văd icoana, aşa de tânăr şi plin de curaj, mă îmbărbăta şi pe mine.
- Deci îl cunoaşteţi!?
- Da, s-ar putea spune şi aşa.
- El mi-a dat mie cuţitul ăsta care vorbeşte.
- Şi ce vă spune cuţitul?
- Mi-a spus de fiecare dată că o să trec cu bine, că n-o să mă taie, doar o să mă gâdile un pic la inimioară şi-o s-o facă să râdă aşa tare că n-o să se mai oprească decât când trebuie.
- Şi, şi-a ţinut cuvântul ?
- Sigur, credeai că un cuţit de la Sfântul Pantelimon poate minţi ?
- Nu, cum să cred aşa ceva ?
- Ei bine, şi unde e acum cuţitul ?
- În sala de operaţii !
- Ce face acolo ?
- Ajută alt copil, la fel de speriat cum eram eu la prima intervenţie.
- Ajută şi părinţii copilului ?
- Dacă au urechi ca să-l audă, da.
- Am înţeles, tare as vrea să-l văd şi eu.
- O să-l vedeţi, dacă vă va fi necesar, altfel rămâne doar să credeţi.
- Aşa am să fac. Am să cred pentru alţi oameni care au nevoie de el. De ce credeţi că vi l-a dat dumneavoastră ? Sunteţi doctor ?
- Nu, l-am primit de copil, atunci nimeni nu vorbea cu mine, toţi îmi spuneau doar că e grav dacă nu mă operează, că o să dorm, dar nimeni nu-mi spunea ce o să păţesc cât o să dorm, toţi îmi garantau doar că mă voi trezi ca nou, dar nu puteam să adorm fără să ştiu, să înţeleg. Eram foarte speriat şi plângeam, vroiam să fiu ca toţi copiii, să mă joc afara, nu să stau în locul ăsta atât de grav şi de rece în care toţi oamenii sunt serioşi şi acri, unde totul e teamă. Aşa a venit Sfântul la mine, m-a luat de mână şi mi-a spus : « de ăsta o să ai nevoie ».
- De unde ştiaţi că e Sfântul Pantelimon ?
- La început n-am ştiut, m-am speriat şi mai tare văzând cuţitul şi-am început să plâng. L-am recunoscut mai târziu în icoane şi mi-a spus şi cuţitul al cui este. Aşa m-am înseninat, când am auzit un cuţit vorbind, deşi copil, nu mi-a venit să cred, dar el m-a luat cu binişorul. Mi-a zis : « de ce plângi puişor ? ţi-e teama de mine ? eu n-am să-ţi fac nimic, uită-te bine la mine, sunt paşnic, şi nici nu pot face singur mare lucru, dar dacă mă ia un doctor în mână, mă gândesc la stăpânul meu şi devin pană în mâna medicului, nu tai aşa cum ai putea crede, eu gâdil inimi, le fac să râdă aşa tare, de nu se mai pot opri niciodată de atâta veselie. Nu vrei să te gâdil şi pe tine ? ». Am fost aşa de uimit, încât am dat din cap că da, cu ochii în lacrimi şi zâmbet pe buze. De atunci îl port cu mine, nu ştiu cum şi când se strecoară în mâna medicilor, dar ştiu că gâdilă inimi.
- Şi ine oamenii treji pe coridoarele spitalelor.
- Şi asta, spuse râzând. Şi am început să râdem amândoi până a ieşit o asistentă şi încruntată ne-a spus : » sssttt !! » , de-a răsunat mai tare ea decât râsul nostru nevinovat. Ne-am oprit brusc, apoi când capul s-a retras înapoi la ale lui am mai râs un pic, dar mai în şoaptă. Aşa am aflat despre cuţitul lui Pantelimon, cum gâdilă spre vindecare, cum inimile devin calde, moi, sensibile, curate, căci pana asta moale te face să-ţi doreşti să schimbi din tine tot ce-i rău, devii un alt om, unul senin. Aşa că tânărul ce îl poartă acum după el oriunde merge, şi-l pune cu grijă în mâna doctorilor despre care se spune că taie. Poate că doctorul taie ca să facă bine, dar cuţitul ăsta te face să devii alt om ! Şi-am cunoscut în timp mai mulţi oameni vindecaţi prin gâdilire, toţi azi au inimi noi şi curate, deşi nu tuturor li s-au operat inimile, dimpotrivă, unii au avut probleme cu ficatul, alţii cu splina, alţii cu tubul digestiv, alţii cu gâtul, alţii altfel de probleme şi bisturiul asta n-a trebuit nici măcar să fie folosit, dar a vorbit şi cuvintele lui mereu au schimbat inimi, au gâdilat atât de puternic, încât omul s-a schimbat din rădăcină şi-a devenit unul nou, uneori cu aceleaşi probleme de sănătate, dar depăşindu-le cu bucurie.

Şi mai ştiu un secret, se spune că în lume, mai sunt astfel de cuţite, ale doctorilor fără de arginţi, iar dintre toate ştiu precis de unul, al Sfântului Nectarie. Şi pentru că l-am văzut atunci ieşind din sala, l-am auzit şoptindu-mi : « va fi bine ! » sunt şi eu un om aproape nou. Tânărul s-a retras la somn îndată ce şi-a recuperat bisturiul înmânat lui din vremea copilăriei, zâmbindu-mi. Am rămas prieteni, îi pot spune să aducă acel cuţit oriunde e nevoie de el, puterea rugăciunii îl face să se plimbe în lume oriunde e chemat ! Amin.

Scrisă pentru Ina,
Cu drag.