Măsurătoarea vieţii

Măsurătoarea vieţii

„Măsor viaţa cu ochiul şi mi se pare infinită!”
dedicat naşilor, Preotul Marcel Ioan şi Presbitera Mihaela, la nouă ani de la căsnicie

Într-un loc unde fiecare anotimp e la locul lui trăiau cândva doi oameni, mici, mici de tot. Şi-aceşti doi oameni mici vorbeau unul altuia zi şi noapte, căci nu se aveau decât unul pe celălalt. Şi măsurau împreună totul de la cel mai mare om, până la cele mai mărunte furnici. Şi aşa într-o zi s-au hotărât să măsoare împreună însăşi viata lor, şi după ce-a cugetat adânc fiecare după el, s-au pus la vorbă ca de obicei, iar el îi spuse ei: „am măsurat cu ochiul minţii şi i-am găsit începutul şi sfârşitul”, iar ea i-a răspuns lui: „am măsurat cu urechea inimii şi m-am încâlcit, cred mai curând în infinit”. Şi nu s-au mai înţeles unul pe celălalt, ba mai rău s-au certat şi au plecat care încotro în căutarea adevărului. Au căutat aşa mulţi ani, el să găsească ei începutul şi sfârşitul, ea să dăruiască lui infinitul. Şi lumea n-a înţeles pe nici unul, nu-i puteau cuprinde fiind aşa de mici şi având măsurători atât de mari! Şi fiindcă anii treceau peste ei şi ei îmbătrâneau, căutau amândoi să se întoarcă acasă sperând fiecare ca acolo să găsească înţelegerea celuilalt om mic, mic de tot, renunţând fiecare la a lui măsurătoare. Şi-n drum se regăsiră unul pe celalalt la o răscruce. Cea mică şi cel mic se regăsiră, bătrâni de acum, anii nu avuseseră milă nici de-nceputul lui, nici de ne-ncepului ei, trecură peste toate şi-atunci au înţeles amândoi, ea era începutul şi sfârşitul lui, el era infinitul ei, iar împreună veşnicia! Păcat însă că au irosit totul spre a înţelege ceea ce puteau să trăiască simplu, unul alături de celalalt. De-acum s-au retras împreună la căsuţa lor din locul cu patru anotimpuri şi poate mai trăiesc şi azi, cine ştie? Doar veşnicia…

26.08.2010

Are balta peşti destui!

Pentru Cântecel, cea mai frumoasa prietenă!

Era o ceaţă deasă, ca în orice dimineaţă numai bună de pescuit. Cei doi mergeau umăr la umăr, aşa cum tot făceau de ceva vreme. Doi bărbaţi ce apăsau lutul apos cu bocancii în drumul spre barca lor ce îi aştepta liniştită nu departe. Se urcară în linişte în barcă, special ca să nu deranjeze în nici un fel nimic din natură, orice zgomot ar fi produs un efect devastator la aceea ora atât de matinală. Ceaţa era în simbioză perfectă cu lacul ce părea tomnatic şi nici un sunet nu deranja peisajul ce părea grozav de static! Dacă n-ar fi început barca să lase dâre de sunete pe baltă ai fi putut crede că totul e mort, că-i fals, ca de plastic. Barca fâsâia uşor pe apă, iar la fiecare coborâre de vâslă noi pâlcuri de peşte deschideau ochii mari ca să cerceteze pe cei ce aruncau în ochiul curat al apei mici firmituri. Cei doi cu grija caracteristică pescarului tăcut, înaintau pe baltă, muţeşte. Vâslele se lăsau în apă cu mare atenţie, ca nu cumva vreun pleoscăit prea mare să gonească peştele ce urma să fie prins în plasă. Curând undiţele fură lăsate să atingă şi ele apa, una de-o parte, cealaltă de cealaltă a bărcii. De-acum momeala-i pregătită, scăpată la locul potrivit, nimic nu-i de făcut decât să aştepte. Nu dură tare mult şi unul dintre ei deja scoase din apă o frumoasă captură. Trăgând peştele din apă rupse în sfârşit tăcerea:
- Asta-i tot ce-mi trebuie mie!
Imediat după aceea şi cel de-al doilea ridică din apă un peşte la fel de mare, însă vorba îi fu diferită. Privi peştele şi rosti cu dispreţ aruncându-l înapoi în apă:
- Are balta peşti destui!
Fiindcă primul pescar avea ceea ce şi-a dorit fu dus la mal şi îşi văzu de cale mai departe, iar cel de-al doilea porni mai în larg, probabil ca să vadă câţi peşti are balta.
Şi trase cu succes încă unul la suprafaţă, dar îl lăsă în apă zicând la fel:
- Are balta peşti destui!
Trecu un ceas, trecură doua, pescarul repetă canonul, trăgea la peşte şi-l lăsa înapoi pe baltă zicând scârbit:
- Are balta peşti destui!
Ce s-a întâmplat cu el nu se mai ştie, se ştie doar că nu s-a mai întors. Unii spun că şi acum pescuieşte nemulţumit şi lasă peştii înapoi în apă spunând sarcastic: "are balta peşti destui!". Alţii spun că de fapt caută celebrul peştişor de aur, unii spun chiar că l-a şi găsit şi acum cine ştie pe unde o duce regeşte în urma celor trei dorinţe împlinite deplin de micuţul galben. Unii spun că e pescarul îndrăgostit de lostriţă şi caută încă peştoaica magică spre a fi tras în adâncuri, iar alţii spun că deja a fost înghiţit de vreo făptură mitologică din străfundurile apei. Eu cred că toţi suntem pescari şi are balta peşti destui!

convorbiri dintr-un viitor deja trecut

John Davis: “Voi toţi râdeţi de mine pentru că sunt diferit, dar eu râd de voi pentru că sunteţi toţi la fel.”




- Mami!?
- Da mami.
- Ce sunt astea?
- Bătături.
- Ce sunt acelea bătături?
- Moare pielea şi se face aşa.. bătături.
- De ce moare pielea?
- Toate celulele mor în timp.
- O să murim şi noi?
- Da mami..
- De ce?
- Toţi murim.
- De ce?
- Din cauza păcatelor, îmbătrânim şi murim.
- Ce sunt acelea păcate?
- Când nu iubeşti, orice poate fi păcat.
- Ce înseamnă să iubeşti?
- E atunci când nu contează cum e un om, îţi place de el oricum şi îl accepţi.
- Înseamnă că tu şi tati n-o să muriţi niciodată!
- Eh..
- Ce bine!

Clopotul

Motto: Să găseşti pe cel care te face să vibrezi, să te bucuri cutremurat până la ultima fibră, să cânţi împreună şi cântecul să ajungă până la ultimul cer! Căci şi-n deşertul deşertăciunilor există o oază!

Undeva departe, sau dacă vreţi voi poate chiar foarte aproape, într-o mănăstire vieţuia tăcut un clopot. Fiecare mănăstire are clopot care anunţă diverse, dar cel mai adesea Sfânta Liturghie. De fapt, oriunde s-ar afla, clopotul mereu anunţă ceva, acesta, spre bucuria, sau mai bine zis mândria lui, anunţa pe oameni că a sosit clipa în care să fie conştienţi de întâlnirea lor cu Dumnezeu. Fiindcă în vremurile de prigoană s-a inventat clopotul de lemn, numit de noi şi toacă, e bine să spun că acesta era un clopot clasic, de alamă. Un clopot mare cu o limbă groasă ce se mişca alene, exteriorul neted încins cu însemne chirilice desemnând înţelepciunea, curajul, cultura şi însemne latine reprezentând ambiţia, pasiunea, arderea continuă, iar între ele înflorituri dintr-o civilizaţie străveche pe care mulţi astăzi n-o mai recunosc fiind atât de veche, însă pe clopot destul de vie pentru a fi văzute cu uşurinţă. În funcţie de cine îl privea era un clopot oarecare sau unul foarte special, rezona cu fiecare după adâncul lui.
Clopotul nostru era însă tare mândru, fără să ştie de ce. Avea o limba pe care unii o vedeau prea ascuţită, alţii dimpotrivă mută! Şi nu ştiai ce să spui despre el, că prea tăcea, că prea bătea, amândouă la fel de adevărate! Aşa se făcu de se plimba limba clopotului prin gura lui şi se tot lăuda sieşi :
- Fără de mine n-ai fi nimic, alamă inutilă ! N-ai suna!!
Gura clopotului nu se lăsa mai prejos:
- Tu n-ai fi nimic fără mine ! Eu şi pentru decor şi tot aş fi ceva !
Aşa-şi spuneau toată ziulica aceştia doi, pe care dacă i-ai fi văzut ai fi spus că sunt făcuţi unul pentru celălalt pentru întreaga veşnicie. Însă, într-o zi, o ploaie ceva mai aparte căzu peste alamă, neatingând desigur limba n-o afectă, însă gura clopotului fu spălată atât de bine încât alama crăpă şi lăsă să iasă la iveală un nou clopot, o alta gură, aceeaşi limbă însă. Acum, s-ar putea spune că e acelaşi clopot şi totuşi altul. Gura de cupru şi limba de alamă. Ca la orice început, limba fu surprinsă, însă.. în timp.. îşi recăpătă vechile obiceiuri şi se lua la harţă cu gura-i de cupru! Ea însă, conştientă de calităţile sale îi răspunse provocărilor la fel de mândră!
- Cuprul este un metal cu mult mai preţios! Oricine ar putea oricând să mă preschimbe în ceva mai valoros!!
Şi ploaia căzu iar, povestea iar se repetă, limba rămase la fel, iar gura.. gura de astă dată se făcu argint răsunător. Şi ca nu cumva să fie luată la fel la împrejur făcu ea repede paşii, se clătină puternic până se ridică aproape deschisă spre soare şi-i spuse repede limbii:
- Am să te las cu ochii în soare! Şi-aşa şi făcu, ploaia nu ţinu cont de soare, căzu din nou, de astă dată lăsă în loc o gură senină de aur, iar limba, limba tot alamă. Şi aurul se făcu aproape o oglindă de strălucire pentru limba de alamă! Văzându-se în ea, limba îşi spune:
- Aceasta sunt!
- Aceasta te fac eu să te vezi în ochii mei, răspunse gura blândă. Pentru prima dată, limba tăcu uimită, apoi gândi că aurul e şi mai preţios decât cuprul şi mai vrut decât argintul şi sigur.. ploaia.. Nici nu termină de gândit, că şi apăru şi-n urma ei lăsă cristal!
În faţa cristalului nu ştiu ce să mai spună! Vedea în el luciri rubinice, safirice, toate culorile preţioase se jucau în gura de cristal ca un curcubeu imens şi limba se lăsă pentru prima dată cuprinsă de căldură, ceva o prinse atât de puternic de dinăuntru, ca nicicând, dar nu ca o gheară aşa cum credea, ci mai curând o mângâiere atât de blândă şi senină că ar fi vrut să se facă una cu tot cristalul, să-l facă să vibreze! Da, asta vroia! Să-l facă să vibreze!! Şi-atunci începu cu putere să se legene, să se agite în stânga şi dreapta ca să-şi facă vânt până la pereţii gurii pentru a o face să cânte! Tot creştea viteza şi bucuria era proporţională cu visul de-a atinge gura, şi când se apropie atât de tare încât provocă o scânteie de vibraţie îşi de-te seama! Dacă spărgea cristalul? Atunci elanul îi pieri.. Mai bine priveşte aşa…de departe… privindu-l, de-ar trăi mult şi bine privindu-l, se gândea în sinea lor. Sinele n-a fost niciodată a două fiinţe, deci sinea lor era şi-a gurii şi-a limbii, împreună un clopot! Şi ploaia căzu pentru ultima dată, iar clopotul întreg se făcu de această dată cu limba şi gura de lut străvechi, iar scrierile lui s-au făcut imagini de lumină, înhorire de sfinţi! Azi, pentru veşnicie, limba şi
gura erau un clopot!!


Pentru Cătălin, să-i dea Dumnezeu ploaia cea bună!





Imagine preluata de pe www.picof.net