Poarta ascunsă în inima-ţi de copil...

miercuri, 22 iunie 2011

Muzeal

Dedicat, lui D.
 
Clădirea asta îl atrăsese dintotdeauna, deşi nu îşi putea încă explica acest întotdeauna, de unde vine şi încotro se duce.. Un spaţiu măret, cu o broderie impunătoare, ce amintea de lecţiile de istorie în care se explică simplist arhitectura neamurilor străvechi. Era copil când intrase aici. Avea cel mult trei ani şi pătrundea cât putea cu ochii lui mari şi trişti picturile de pe pereţi. Clădirea era înaltă, pereţii se ducea până atât de sus încât nu-şi imagina că va putea vreodată ajunge să vadă şi picturile din planurile superioare. Imaginile erau destul de aglomerate, iar prima pe care o văzu era cea a părinţilor lui îmbrăcaţi ca mire şi mireasă. Primele întrebări pe care şi le-a pus au fost: „dar eu unde eram? De ce nu-mi amintesc de toate astea?”. Au urmat mai multe, ca un set, care cuprindea diverse imagini cu ei doi, fără el, radiind de fericire în multe ipostaze. În jurul vârstei de 4 ani, ajunse la o pictură ce i se păru extraordinară, în care era evident că burta maică’sii creştea şi înţelese că acolo era el. Urmă un şir cu această nouă fericire a celor doi, apoi unul în care apărea şi el, în chip de bebe, completând fericirea lor. Avea 5 ani şi se vedea la sânul maicii sale, în cădiţa lui mică de baie, în patru labe cu părinţii râzând după el. Înainta greoi prin muzeu, dând din ce în ce mai multă importanţă nuanţelor ce i se revelau pe perete. De acum începea să privească certurile celor doi, le vedea feţele întunecându-se, diverşi alţi bărbaţi şi femei făcându-i să radieze, în timp ce perechea stătea cu spatele la ei, ca un androgin mort pe l-ar căra în spate după ei, fiecare pe celălalt mort. Petrecu în faţa acestor imagini mai mulţi ani, întrebându-se ce a greşit? Nu reuşea să vadă linia de demarcaţie dintre zona fericită şi aceasta anostă, dureroasă. Avea deja 17 ani, iar tablourile păreau să fie pe terminate. Părinţii lui apăreau în noi ipostaze, alături de alţi oameni, iar el din ce în ce mai puţin lângă ei, mai mult într-un con de umbră, undeva în plan secund. Îi revedea pe fiecare zâmbind, cu o fericire mult mai reţinută decât cea iniţială. În capătul coridorului ce nu mai părea atât de înalt descoperi o poză ce acoperea întreg următorul perete. Era el însuşi la vârsta la care se afla atunci. Plin de uimire, se dădu câţiva paşi înapoi pentru a o putea privi mai bine. Paşii lui schimbară proprietăţile clădirii, lungimea se scurtă brusc la atingerea unui alt trup de care se ciocnise cu putere în mersul său cu spatele. În rotire, o văzu. Se îmbujorară amândoi, era clipa în care se vedeau, cei mai frumoşi oameni, unul pentru celălalt! Fâstăciţi, încercară să-şi facă loc unul pe lângă altul, coridorul devenise atât de îngust încât umerii li se atinseră în timpul paşilor, camera se roti cu totul, ca într-un vârtej în clipa atingerii, iar ei rămăseră fixaţi spate în spate, în timp ce înălţimea nouă le permitea de acum să vadă imaginile din planul superior.





duminică, 1 mai 2011

De-ar fi fost, două muşte şi-un ţânţar!

Coloana sonoră!

Într-o oarecare zi, stăteau pe oglinda prăfuită din odaie, două muşte şi o mică buburuză. Muştele privind la buburuză îi spuneau pe rând:

- Ce deosebită eşti surată!

Buburuza nu le răspundea, le asculta atentă la cum se oglindeau ele în ochiul prăfuit. Una dintre ele trăgea tare din ţigară în timp ce se privea atentă în oglindă:

- Ohh, cât de frumoasă sunt! N-are nimeni aripi ca ale mele, nici degete la fel de lungi şi de frumoase, n-are nimeni atâţia admiratori! Cealaltă auzidu-o îşi zâmbea şiret şi-n sinea ei gândea:

- Săraca de ea, se vede frumoasă cu mintea ei, eu însă atrag prin mister, sunt până la urmă la fel de frumoasă, dar ştiu ca un admirator real n-o să mă vrea decât pentru el, e bine să-i faci pe rând să creadă asta, să te admire toţi în taină. Ambele priveau atent admiratorul, un păianjen în colţul oglinzii. Intuind ce gândesc amândouă, buburuza încercă să le avertizeze:

- Dragelor, paianjănul o să vă prindă în pânza lui şi-o să vă devoreze întregi, nici frumuseţea şi nici inteligenţa n-o să vă scoată din pânza lui, mai bine vă uitaţi mai atent în oglindă ca să vedeţi cât de fragile sunteţi în realitate! Dragele de voi..

- Tu să nu-mi spui mie ce să fac! se răsti cea cu ochelarii pe ochi, eu ştiu foarte bine ce am de făcut, apoi mieroasă schimbă vorba încercând să afle despre admirator de la buburuză. Ia spune-mi te rog, îl cunoşti pe păianjăn, de unde ştii că ar fi periculos?

- Am mai văzut muşte în plasa lui, mai bine ai avea grijă, poate chiar iubeşte muştele, dar nu rezistă tentaţiei şi le soarbe tot sângele din vene, e ca un vampir al gâzelor!

- Mulţumesc de sfat, spuse musca şi imediat îşi luă zborul, strălucindu-i ochelarii fix în direcţia pânzei. Buburuza se întristă, nu putu să o împiedice.

- Eşti o trădatoare! ţipă imediat musca abia terminând ţigara. Tu şi cu musca aia mi-aţi făcut numai rău! Eu trebuia să am paianjenul, era al meu dacă nu apăreai tu în cale ca să mă vinzi! Blestem ziua în care te-am întâlnit! Şi îşi luă îndată şi ea zborul pe linia fumului de ţigară ce se ridica spre pânza păianjănului. Descumpănită, buburuza încercă încă o dată să le oprească:

- Staţi!! Staţi dragelor, nu mergeţi într-acolo! În zbor se întâlniră toate trei, dar buburuza nu mai apucă să spună nimic, pentru că muştele se apucară imediat de zumzăit îngrozitor, nu se mai auzea nimic, atât de tare se băteau cele două în bâzâit de aripi încât buburuza trebui să ţipe puternic:

- Linişte! Strigă cu toată forţa sa, oprindu-le un pic din zumzăit, profită să mai spună o dată spre întărire, însă mult mai blând: liniştiţi-vă, vă rog… şi desfăcându-şi cu totul aripile atinse cu ele pe fiecare muscă în parte. Cele două însă nu se puteau linişti atât de uşor, o prinseră fiecare dintre ele de câte o aripă şi la unison îi strigară buburuzei:

- Trădătoareo!

- Iertaţi-mă, spuse atunci buburuza, vă dau la fiecare o aripă de-a mea, să mă iertaţi. O să vă fie de folos, luaţi-le!


Muştele nu avură nevoie să li se spună de două ori, pline de ură au rupt fiecare câte o aripă şi-au luat-o la goană spre pânză, într-o întrecere nebună! Se înfipseră amândouă bine în pânză şi-şi continuară acolo zumzăiala infernală. Auzindu-le, păianjenul îşi începu greoi mişcarea spre ele, abia atunci sărmanele au înţeles că n-au nici o scăpare şi că buburuza avea dreptate, dar nu puteau să se desprindă de pânză. Văzând însă privirea lacomă a fostului lor admirator, începură amândouă pline de forţă să învârtă aripile rupte ale buburuzei şi chiar înainte ca paianjenul să le ajungă, se desprinseră de pânza deasă şi-şi luară zborul care încotro. Probabil că vor mai reîntâlni la oglindă, ura dintre ele fiind nesfârşită.



Buburuza însă, fără aripile sale porni în căutarea soarelui şi de atâta mers se lungi nevoie mare, trupul său fiind de acum mult mai plat şi alungit, doar roşeaţa de pe spate şi petele negre amintind de vechea buburuză la vederea gândacului roşu. Se spune că Dumnezeu însuşi a pus cuvânt ca micul gândac să nu fie câlcat vreodată în picioare, ca semn al recunoştintei sale faţă de jerfa vechii buburuze devenite gândac, şi-i puse El însuşi numele popular de Vaca Domnului. Aşa se face că gândacii aştia seamănă nespus de mult cu buburuzele, însă doar cei cu ochi de copil pot să vadă lucrul acesta, copiii spunându-le des buburuze gândăceilor roşii ce populează toate zidurile şi scoarţele de copac.



De-ar fi fost, două muşte şi-un tânţar, ce s-ar mai fi ospătat admiratorul!!

marți, 19 aprilie 2011

Cum se scrie o poveste despre facerea inimii

- Te-am încercat de multe ori, ştiu sigur că tu nu eşti eu, azi am să aduc dovada clară, mi-am spus în gând în faţa oglinzii, privind imaginea din sticlă cu un surâs în colţul gurii. Imaginea replica, aşa cum mi s-a părut mie, la o distanţă de milisecunde, timpul meu şi al ei fiind mereu altul.
- Ştii că diferenţa asta de milisecunde dintre acţiunea mea şi reacţia ta imitativă dovedeşte că am dreptate în teoriile mele asupra timpului, călătoriile în timp sunt posibile, pentru că timpul trecut nu dispare în neant, el este trăit continuu, noi cei din trecut încă existăm.. hmm.. n-aş putea să-ţi explic cu voce tare toate astea, dar ar trebui, probabil ai izbucni în râs şi te-aş demasca repede. Grimasele mele nu-ţi spun nimic? Am spus totul în gând şi-am izbucnit în râs, ea repede după mine, nu s-a lăsat.

- Bun! spun cu voce tare. Venisem hotărâtă, acum.. curaj găină că te tai! Era cazul să încep să vorbesc cu voce tare totul, dar nu pot, mă tot îmbărbătez în gând: haide, ia-ţi foaia şi citeşte! Citeşte-i ce ai venit să-i spui. Curaj! Curaj!

- E o teorie despre dragoste, spun în sfârşit cu voce tare şi roşesc pe loc, nu cred că pot face asta. Ba pot! Îmi îndrept spatele, iau postura de om hotărât! Umerii se apleacă repede înapoi în faţă, poate mâine. Îi fac cu mâna, în semne de „lasă”, mă duc mai bine înapoi în pat, pot să vorbesc şi acolo în gând cu mine.

Continui:



- Offf, aş fi reuşit precis dacă.. Gata! Fără dacă! Ar fi bine să revin asupra poveştii. Pe care parte a creierului ar fi mai bine de lucrat? Pe care parte să mă aşez? Mă întorc pe dreapta. Povestea despre facerea inimii, n-am nici o idee, nici o metafora în minte, dacă aş începe de la facerea omului? Oare cum ar fi fost dacă l-ar fi ademenit mai întâi pe Adam? Dacă el cădea şi apoi o ademenea pe Eva? Oare şi Eva ar fi dat apoi vina pe Adam? „Eva l-a urmat în tăcere”, cred că ar râde grozav cititorii mei, nu e bun. Până la cădere! Până la cădere, acum vorbim de facere, nu de cădere. Deci.. Dumnezeu l-a făcut din ţărână şi a suflat peste el suflare de viaţă, atunci s-a făcut şi inima, e clar! Unde să sufle Dumnezeu dacă nu direct în inimă? Clar că inima exista ca formă când a suflat Dumnezeu, nu? Hmm.. cum să scriu. Off, teologii iar o să spună că sunt.. fir-ar, nici măcar nu-mi amintesc cuvântul, în fine, clar greşesc din punct de vedere teologic, ar fi bine să scriu de la bun început că nu am pretenţia să scriu ceva cu valoare de adevăr, mă mai gândesc eu la asta. A luat deci Dumnezeu zâmbetul Său de pe cer, l-a modelat şi l-a pus în pieptul omului, i-a dat o formă pe care toţi oamenii o vor recunoaşte mai apoi, şi căreia îi vor spune inimă. în forma asta a început Dumnezeu să se sufle pe sine, suflare de viaţă. De atunci în pieptul oricarui om există Dragostea, dar iese la exterior într-una dintre culorile curcubeului, din care a făcut Dumnezeu inima în care s-a suflat pe sine. De fapt omul iubeşte neîncetat, pentru că are dragoste în el, doar exprimarea dragostei din el diferă de la om la om. Mţă, nu-i bine, am ajuns la altceva, eu vreau să reiasă din asta că toţi oamenii iubim, că toţi cunoaştem dragostea, că nimeni şi nimic nu poate schimba dragostea din noi, doar forma, cutia aceea din curcubeu, toţi simţim la fel dragostea, dar o exprimăm diferit.. hmm.. nu-mi iese, să schimb emisfera. Mă întorc pe cealaltă parte. Cum să fac oare să spun tot şi să se înţeleagă şi corect. Nimeni şi nimic nu poate atenta la conţinutul inimii noastre, el rămâne veşnic acelaşi, forma este modelată de evenimente din viaţa noastră, de toate formele educaţiei. Offf, şi mai important, simţim dragoste faţă de toţi oamenii, însă conştientizăm sentimentele noastre pentru unii mai mult, pentru alţii mai puţin. Când ne îndrăgostim ni se pare că iubim cel mai mult, pentru că de fapt atunci noi conştientizăm cel mai tare învelişul dragostei, acela devine mai strălucitor şi-l sesizăm chiar şi noi înşine. Dar nu iubesc pe unul mai mult şi pe altul mai puţin, ci de fapt conştientizez dragostea altfel pentru fiecare, mama într-un fel, soţul altfel, prietenii altfel, copilul altfel. De fapt toţi la fel, aceeaşi dragoste, conştientizată diferit! Acum înţeleg de ce în Rai nu mai contează nimic din toate astea, acolo dragostea o să fie în altă relaţie cu a noastră conştiinţă. Conştiinţă şi conştienţă, să spun şi diferenţa dintre cele două, importantă, amândouă aduc modificări asupra modului în care ne vedem noi înşine propria dragoste...



Aaahh, mă întind, toate oasele se realiniază, e dimineaţă, iar am adormit gândind! Şi de când mă chinuiesc să o adorm pe cea din oglindă cu gândurile mele de seară! Şi tot pe mine mă adorm..

duminică, 3 aprilie 2011

În Rai copiii nu scâncesc!

Vă recomand mai întâi să citiţi despre privarea senzorială şi apoi să citiţi povestea pentru a putea înţelege despre ce este vorba. Vă mulţumesc.

Motto: În biserica Slavei Tale stând, în Cer ni se pare a sta.


Probabil mulţi ştiti deja că moaştele Sfântului Spiridon, ca toate sfintele moaşte sunt împodobite cu noi veşminte, anual, însă, acestea au o particularitate anume. De la an la an, papucii sfântului sunt roşi, ca şi cum acesta a mers foarte mult, deşi nimeni nu l-a văzut părăsind racla pentru a perinda lumea, se spune că sfântul, călătoreşte în continuare foarte mult pentru a ajuta oamenii. Demult însă, am auzit o altă poveste a papucilor rupţi ai sfântului. Sfântul căuta într-un mod cu totul aparte, o biserică în care să meargă la Sfânta Liturghie. Cărând după dânsul o tobă imensă, intra în biserică şi o bătea de trei ori cu putere, dorind să vadă că nici un credincios dintre cei prezenţi la Sfânta Liturghie, nu se va opri din rugăciune pentru a cerceta de unde vine sunetul, astfel asigurându-se sfântul că în biserica respectivă toţi credincioşii sunt cu adevărat atenţi la liturghie şi pătrunşi de taina ce li se arată inimilor lor în fiecare duminică. Unii spun că a găsit biserica pe care o căuta, alţii dimpotrivă, că încă o mai caută pe pământ şi de aceea are papucii roşi deşi îi sunt schimbaţi în fiecare an.

Astăzi am aflat că ideea nu a aparţinut Sfântului Spiridon iniţial, ci Maicii Domnului, care împreună cu Pruncul, a colindat lumea, casă după casă, popor, după popor pentru a găsi locul în care să fie primiţi. Ştim toţi deja că foarte greu a găsit Măicuţa chiar loc unde să nască, dar şi mai greu loc unde să-l crească. Şi-aşa se spune, că Măicuţa noastră, intra în lume cu Pruncul în braţe, iar când Pruncul începea a scânci, aşa cum fac toţi pruncii, din motive pe care oamenii mari nu le mai pot înţelege din pricina uitării, o parte dintre oameni grozav se tulburau şi pentru ei anume Tatăl a făurit un Rai aparte.

Aici, în rai, era linişte. O linişte apăsătoare ar gândi unii, nici un zgomot, nici un miros, nimic, un rai asemanator cu acele celule de privare psihosenzorială, nici un simţ nu avea sens, nu era nimic de văzut, nici un miros de mirosit, nici un sunet de auzit, nici un obiect sau alt corp de pipăit, nici propriul corp nu mai putea fi simţit. Era Raiul la care visaseră mulţi. Dumnezeu le îndeplinise dorinţa arzătoare şi toţi acum erau mulţumiţi în acel Rai. Avusese mult de muncă Dragul de El, până să poată accepta ceea ce-şi doreau aceşti oameni, dar într-un târziu, nu fără tristeţe, le îndeplini această dorinţă. Aşa se face deci, de fiecare dată când intra Maicuţa cu pruncul scâncind într-un Templu sau o casă oarecare, oamenii se împărţeau în două categorii, unii rămâneau în Raiul rugăciunii, cuprinşi cu totul de dragoste, altii treceau prin lipsa acesteia în raiul pe care ei înşişi şi-l creeau, raiul în care bucuria auzului nu exista, nici aceea a vederii, a mirosului sau a simţului tactil, aici trăia lumea care nu dorea să audă scâncetul Pruncului, nici să-i simtă mirosul, nici să-L vadă. Aici îi mutase Dumnezeu pe toţi cei deranjaţi de El. Şi trăiau bine aici, acum, aceştia toţi, pentru că nu se mai auzeau nici unii pe alţii văicărindu-şi bătrâneţile, nici ducându-şi unii altora grija şi greutăţile, ci îşi auzeau doar propriile gemete şi-şi duceau doar propriile dureri mai departe, întocmai ca în camera pe care i-a arătat-o în vis Dumnezeu altui sfânt. Camera în mijlocul căreia era ciaunul cu mâncare şi o lingură imensă pe care n-o putea nimeni folosi pentru a se hrăni pe sine. Aşa mulţumeşte Dumnezeu şi astăzi pe toată lumea, dând fiecăruia după strădania lui. Să nădăjduim fiecare că vom folosi lingura pentru a ne hrăni aproapele, fără să-i cerem nimic în schimb, pentru că aceasta este singura noastră şansă de a fi hrăniţi şi noi la rândul nostru!

P.S: Sfântul Serafim de Sarov levita în timpul rugăciunii, probabil că nici un cântec de pasăre, la fel cum nici un scâncet de copil nu l-ar fi putut coborâ din starea sa de rugăciune.

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Cum s-a scris destinul florii

Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. (Geneza 1.31)


Dedicată celui mai frumos om pe care l-am întâlnit, preotului şi duhovnicului Ghedeon.


Gândindu-se la toate din timp, a făcut Dumnezeu o floare anume oamenilor. Ştia El bine că în toate veacurile vor fi oameni care se vor gândi la El şi oameni care nu, oameni care vor crede şi oameni care nu, oameni care Îl vor cunoaşte şi oameni care nu. Dar pentru că El s-a gândit la toţi din toate timpurile şi a crezut în toţi, i-a şi cunoscut pe toţi şi-a hotărât pe lângă multe lui daruri să le facă o floare tare specială.

Plăntuţa nu avea cerinţe speciale, creştea oriunde şi oricum, o găsim peste tot în lume. Creşte şi cu apă şi fără apă, creşte şi cu lumină şi fără lumină, se adapă direct de la Sursa de Viaţă principală, nu are nevoie de surse adiacente. Este o blândă şi o sensibilă, se hrăneşte numai cu Dragoste şi creşte necontenit neavând nevoie de nimic altceva. E probabil singura fiinţă din lume care are rădăcina înfiptă direct în dumnezeire. Floarea asta a fost făcută anume pentru toţi oamenii aşa cum am spus şi mai devreme.


Şi ce se întâmpla cu oamenii care o întâlneau? Toţi, dar absolut toţi, indiferent de unde erau, din care cultură îşi trăgeau educaţia, din care pământ culoarea, se uitau cu admiraţie la ea, dar şi mai important era că indiferent ce suferinţă ar fi avut se videcau pe dată lăsând un val imens de bucurie caldă să-i cuprindă! Aşa că oamenii au început să o numească: floarea bucuriei, floarea veseliei, floarea nădejdii, floarea liniştii, floarea minunii, floarea dragostei, floarea fericirii, floare pozitivităţii, floarea frumuseţii, floarea bunătăţii.. Multe denumiri a căpătat de la oamenii care o întâlneau şi toate erau bune foarte! Toată lumea o plăcea, şi de aceea efectul său asupra tuturor era bun foarte şi prin ea lumea se făcea mai frumoasă. Avea însă o slăbiciune, inima! Iar aceea stătea pe un tron de o strălucitoare înţelepciune. Inima poate fi o slăbiciune, chiar şi când stă pe un tron de înţelepciune.

De această slăbiciune a început să profite singura fiinţă careia frumoasa floare nu-i putea face bine, omul cu umbrelă. Omului cu umbrelă nu o plăcea. Nu se uitase niciodată la ea, auzise mereu vorbe frumoase despre ea, dar nu putea să le creadă, el nu credea nimic pentru că renunţase de multă vreme la privilegiul acesta al inimii, îi rămăsese doar raţiunea, capacitatea de a gândi, aceasta nefiind însoţită de puterea de a coborâ propria gândire în inima sa, nu se putea preschimba în credinţă. Aşadar, omul cu umbrelă gândea şi probabil avea inimă, dar nu vroia să creadă. Asculta cuvintele despre floare cu mare atenţie, le analiza, le trecea prin prisma gândirii proprii. Făcând asta deseori se hotărâ în sinea sa că nu putea lăsa lucrurile să continue în felul acesta. Începu să-şi construiască un plan în mintea lui şi nu dură mult până să caute să-l pună în aplicare.

Căută scumpa plăntuţă el însuşi, nu cu gând să o cunoască, ci tăinuid gândul său real. În faţa ei, pentru a nu fi atins de frumusetea sa, deschise umbrela, o aşeză paravan între ei şi începu să-şi pună în aplicare planul. Cu mâinile începu să sape. Floarea nu putea înţelege ce se petrecea, încerca să se ridice pe sine deasupra umbrelei pentru a vedea, dar nu reuşea, nu i-ar fi fost de nici un folos oricum, de aceea nici Dumnezeu nu o ajută în sensul acesta. Omul cu umbrelă continua să sape tot mai adânc. El ştia bine ce încerca să afle! Săpa ca să ajungă la rădăcina florii şi să o împiedice să mai fie hrănită. Săpa şi săpa fără încetare. Avu mult de săpat până să ajungă la coroana îngropată adânc, iar când ajunse unde vroia rămase pe gânduri de parcă uitate pentru ce se afla acolo. Cunoscuse el însuşi Dragostea cândva, a căutat însă să o depăşească şi pentru că şi-a dat seama că nu poate, s-a hotărât să o distrugă prin negare. De aceea orice fiinţă întâlnea stăruia alături de ea atât cât era nevoie să o facă să uite de propria rădăcină.


Aşa că începu să facă acelaşi lucru şi cu sensibila floare şi n-avea de gând să contenească nicicum, mai ales că îndată ce se simţi atacată biata se plecă mai mult asupra Dragostei şi aceasta părea să o fi părăsit aşa cum pare mereu în situaţiile cele mai grele din viaţă. Scumpa de ea se întristă, uitarea nu o cuprinse încă, însă urme de îndoială apăreau pe petalele ei strălucitoare. Oamenii ce adesea o vizitau văzură acele urme, dar nu înţelegeau foarte clar ce sunt ele cu adevărat, simţeau doar o anumită îngrijorare când o vedeau. Începură deci să o viziteze din ce în ce mai des, să o privească mai intens. Au început să-i zâmbească pentru ca ea să simtă la rândul ei ceea ce ei simţeau când veneau în trecut să o vadă şi plecau plini de linişte şi deplină bucurie în inimile lor. Încetul cu încetul începu să-şi ridice privirea spre ei, dar nu văzu simpli oameni, ci îngeri care o îngrijeau, căci toţi se prefăcuseră de atâta frumuseţe în oameni înaripaţi cu aripi de Dragoste şi păreau adevăraţi îngeri. Atunci floarea zâmbi iar omul cu umbrelă se sperie îngrozitor, îşi lua cu grabă umbrela ca să-şi poată acoperi privirea!


De această dată renunţă, va mai reveni cu siguranţă, dar floarea e şi mai puternică acum când ştie că nu este singură! Are două surse în Dragoste, una este propria rădăcină afundată în Dragoste, cealaltă este Dragostea ce se revarsă asupra-i prin oameni. Omul cu umbrelă va mai apărea, dar floarea va rămâne ea însăşi spre veşnicie.

joi, 27 ianuarie 2011

Drumul...

Prima filă din poveste.

dedicată..

Acum câţiva ani chemă Doamne Doamne la el un indecis şi-l întrebă din nou: ei bine, te-ai mai gândit la ziua în care ai vrea să fii pus ca suflet în om?Indecisul se tot gândise dar nu se găsea nici una suficient de potrivită. În aia era prea nu ştiu cum, în cealaltă prea nu ştiu cum şi tot aşa, şi sigur că răbdarea Domnului nu are limite dar rostul omului are chemarea lui, aşa că îl puse Domnul spre mântuirea sa în braţele părinţilor lui şi de aici trăieşte-ţi viaţa.
Fiindcă m-a surprins privind la ei mirată mă chemă mai aproape : „tu ce vrei micuţo?”, „Să înţeleg de ce i-a fost aşa de greu să aleagă”, am spus. „Bine, atunci alege tu acum calea prin care să înţelegi.” Aşa că am ales, când să mă nasc şi unde, din ce părinţi şi cum, cum să fiu crescută şi când să-l reîntâlnesc pe cel pe care nu l-am înţeles.
De atunci trăiesc nehotărâtă, iar el foarte decis. Însă continui să-mi doresc să-l fac să accepte sieşi că s-a născut la timpul potrivit şi aşa ar fi fost oricare timp ar fi ales, a lui e mântuirea-n orice veac. A lui a fost alegerea să nu aleagă !

P.S: Pornim amândoi de la acelaşi plus infinit,dar sigur ajungem fiecare la alt minus infinit..

video

Film realizat de Laurenţiu Popa, versuri: Nicoleta Lefter, vocea: Marius Manole, preluat de pe AICI!

vineri, 21 ianuarie 2011

aCEL vânător de fluturi

I. aCel vânător după cum deja ştim, vâna fluturi. Însă nu orice fel de fluturi, el vâna doar fluturi regali, preferaţii lui fiind fluturii rege! Cercetând el miriştea cu deosebită atenţie în căutare de fluturi, nici nu băgă de seamă când doi dintre ei i se aşezară pe piept. Nu dură mult această nebăgare de seamă, coloritul, dar mai ales dimensiunile unui fluture rege sunt greu de ignorat. Aşa că începu să-i privească foarte atent la detalii. Cei doi fluturi erau aproape identici, la fel de grandioşi, aceleaşi dimensiuni uriaşe, acelaşi colorit, aceleaşi forme deosebite, dar vânătorul nostru era iscusit, numaidecât îşi dădu seama ce anume îi diferenţiază! Unul dintre ei avea o pată mică, aproape insesizabilă pe fiecare aripă, în perfectă simetrie.. Nu-l deranja asta, totuşi avea tendiţa să creadă că la unul dintre fluturi ţine mai mult şi nu se hotăra nicicum să devoreze pe vreunul dintre ei, din dorinţa de a-l salva pe cel drag. În tot timpul acesta, nici fluturii nu stăteau degeaba, se întreceau să-l cucerească pe vânător. Care mai decare îşi desfăceau aripile în vânt pentru a-l vrăji prin culoare într-un dans mai ameţitor ca al cadânelor. Sigur că vânătorul nu rămânea imun şi pentru prima dată în viaţă de dragul unui fluture, renunţa la masă şi privea extaziat festinul de culoare şi formă a celor doi. Ceea ce nu-şi putea el aminti era, ce anume înseamna, diferenţa aceea de o pată?! Ştia sigur că unul dintre ei este un fluture rege, iar celălalt un fluture vicerege, dar care e unul şi care celălalt nu putea dibui, nu-şi amintea în vârtejul de culoare, acest detaliu ce îi părea. cumva. minor. Detaliul însă nu era nici pe departe minor! Era chiar vital! Şi într-o zi, fluturii îi dovediră asta. Nerenunţând la dansul lor frenetic, începură să-i susure vorbe unul despre celalalt, făcându-l să înţeleagă că trebuie numaidecât să aleagă! În toată zarva iscată între cei doi fluturi, vânătorul cădea ca vrăjit, neştiind ce anume să aleagă. Aşa că au ales fluturii, fluturele rege a vărsat o parte din venin, suficient cât să nu-l poată acoperi fluturele vicerege cu tot tratamentul său. Acum nu mai era nimic de făcut, alegerea era vitală şi în acelaşi timp fatală oricare ar fi fost. Probabil vânătorul ar fi ales acum să devoreze întreg fluturele rege cu tot veninul lui şi să-l salveze pe cel inocent, numai de şi-ar fi amintit detaliul acela!! Dar nu şi-l aminti, aşa că îşi puse repede voinţa în inima lui şi înghiţi la întâmplare! Încă nu ştim pe care a înghiţit, ştim ce-ar putea urma, de l-a mâncat pe cel rege soarta i-a fost scrisă să moară ucis de însuşi vânatul său, de l-a-nghiţit pe cel vicerege este salvat de otravă dar durerea inimii care a ucis pe cel nevinovat va fi cu mult mai mare decât cea otravită. Şi-acum nu aşteptăm decât un lucru, să vedem.. dacă aCel vânător.. MOARE!?




II. Am citit de curând povestea asta şi apoi m-am uitat îndelug la vânător o bună bucată de vreme. Am tot urmărit să văd şi eu ca toată lumea ce va urma şi cred că am văzut ceva ce nu multă lumea poate cuprinde cu ochii minţii. După ce înghiţi fluturele, acesta se făcu pe dată venin curgând dinspre gura care l-a înghiţit spre inima pe suprafaţa căreia îşi făcu veacul Nu a durat mult până să ajunga acolo, în locul de taină în care nu cred că i se cuvenea să fie. Se coborâ atent prin toate cămările şi vasele ei şi-o cuceri pe de-a-ntregul. Nimeni n-ar fi crezut că mai există şanse ca inima înveninată să mai bată, dar auzind fâlfâitul de aripi al flururelui vicerege inima începu să bată cu imensă putere, să se zvârcolească şi să pompeze tot veninul afară. Veninul însă nu ieşi ci, în mod tainic, deci greu de explicat, se făcu în bătaia inimii vin dulce intrând în sinteză intimă cu sângele inimii. Şi această uluitoare schimbare făcu la rându-i o alta şi mai grozavă. Vânătorul cu totul începu să se schimbe. Parte cu parte, fără răgaz, se preschimbă în fluture! Sfârşitul fu aCel mai frumos cu putinţă. Doi fluturi vicerege se înălţau unul pe celalălalt spre cerul instelat..

vineri, 14 ianuarie 2011

Omul care a tăcut

Imaginea care lipseşte
Dedicată celor care (încă) nu ştiu să citească!

A fost odată un om,unul ca noi toţi. Şi ca noi toţi, înzestrat, pe lângă darul gândirii şi cu acela al vorbirii. Omul nostru însă degeaba avea darurile astea minunate,nu se ştie din ce motiv cuvintele lui erau invizibile. Vreau să spun prin asta că,oricui le-ar fi spus, ele treceau neauzite. Omul era totuşi înzestrat şi cu auz şi cu vorbire,ştia bine că tot ce vorbea putea fi auzit şi totuşi,nu se auzea decât el însuşi. Încerca de copil tot felul de trucuri pentru a atrage atenţia dar nimic nu părea să-l ajute,mai mult,lumea îl privea din ce în ce mai urât. Aşa că,într-o zi,se hotărâ în sinea lui să se oprească din vorbit cu totul. O vreme se gândi chiar că dacă oricum nu e auzit de nimeni şi nu poate fi de folos prin asta,atunci să facă alte lucruri ca să ajute omenirea în vreun fel,dar orice făcea,părea inutil. Se aşeză pe-o bancă,oftă puternic şi renunţă cu totul la viaţă. În clipa următoare hainele i se făcură hârtie şi imediat ce trecea pe lângă el un alt om, pe haine îi apăreau scrise sfaturi pentru acela,poveşti din viaţa lui,amintiri,vise,tot ce puteai şti şi gândi despre un om dacă îi erai
prieten foarte apropiat. De atunci omul n-a mai încercat niciodată sa vorbească altui om. I-a lăsat să se citească pe ei în el în linişte şi asta doar dacă doreau. Niciodată trecătorii nu puteau vedea în om decât pe ei cu frământările lor, puteau chiar să-şi pună şi întrebări, iar haina omului le răspundea îndată, doar dacă întrebările erau tot despre ei înşişi, niciodată despre alţii sau despre om. Cei mai mulţi au continuat să treacă pe lângă el ignorându-l ca şi până atunci,dar unii chiar s-au citit pe ei înşişi cu interes în omul care s-a decis să tacă.