Poveste scrisă de ...Ina, pentru mine şi Maria. Am fost foarte impresionată, mulţumesc Ina!
Într-o zi de toamnă(12.09), s-a năcut o "frunză"... era mică şi verde de ziceai că e primavară! Toate frunzele toamnei s-au întrebat: de ce nu suntem ca ea?!!!
A fost invidiată, hulită şi respinsă... nimeni din frunzele toamnei nu o accepta, căci frunzuliţa verde era un unicat!
În pragul Sfintelor sărbători de Crăciun acea frunzuliţă verde a colorat iarna, a adus în casele oamenilor verdele de brad, mirosul odihnitor al anilor trecuţi, a colindat şi a bucurat inimi îndepărtate, a readus lumina de speranţă în sufletele oamenilor, a scris poveşti!
...După toată agonia ciudăţeniei umane... într-o zi de primăvară (17.05) a născut o floare...o floare de Mai, ptr. mine o frezie roşie, gingaşă şi parfumată!
...De atunci frunza şi floricica, călătoresc împreună. Mie mi-a şoptip la ureche, floricica: nu mi-e frică de frunză....ea este mama mea, şi vreau mereu în braţe!!!
....şi nu uitaţi oameni frumoşi: " o floare cu frunze mereu este mai frumoasă!"
Ina
P.S. Personal eu îl consider pe D-zeu marele pictor universal...exemplu' cel mai simplu al vieţii umane este natura! Încă nu am văzut o floare să crească fără frunze....ptr. asta "noi" mamele suntem hrană spirituală şi lumească copiilor noştri!!!
vineri, 31 decembrie 2010
miercuri, 24 noiembrie 2010
Unul dintre visele lui Moş Crăciun
Într-un oraş din mijlocul pământului, unde trăiau de când lumea nişte oameni tare buni la suflet s-a întâmplat într-o frumoasă noapte ceva cu totul deosebit. Dar mai întâi să spun despre oraş şi de ce locuitorii lui erau speciali. Oraşul era mic tare de tot, văzut de dinafara zidurilor părea îngrozitor de mic, făceai doar câţiva paşi şi îl înconjurai îndată şi brusc te întrebai cum pot încăpea în el atât de mulţi oameni. Când intrai totuşi în el, cu temerea că nu vei încăpea, oraşul părea că se măreşte sau.. nu se ştie cum, însă devenea foarte încăpător. Nu se făceau oamenii mai mici şi probabil că nici oraşul mai mare însă era evident că se petrecea acolo ceva de încăpeau cu toţii fără să se înghesuie sau să fie nevoiţi să se îmbrâncească. Casele erau la fel de potrivite ca oricare din orice alt loc al lumii, oamenii la fel de înalţi şi voinici, însă absolut totul încăpea într-o ordine firească într-o cetate ce putea fi măsurată dinafara ei în câţiva paşi. Locuitorii aveau totuşi ceva aparte. Se face, nu ştiu cum, că erau toţi oameni buni la suflet şi oriunde mergeau în lume erau recunoscuţi după acel ceva aparte. Oamenii ăştia erau toţi frumoşi la chip, zvelţi, subţirei de nici nu li s-ar fi văzut umbra pe pământ, şi tocmai de aceea, Doamne Doamne le-a pus în spate o umbră mai specială, după inima lor! Aşa că oamenii ăştia purtau în spatele lor nişte umbre gigantice semănând cu nişte baloane în formă de inimă, umplute cu heliu, ce zboară deasupra lor. Fiecare inimă era cumva personalizată, fiecare avea forma dăruirii de sine, unele erau mai mari, altele mai mici, unele mai strâmbe, altele mai drepte, unele mai moi, altele mai tari, unele mai fine, altele mai aspre, dar toate, absolut toate având în interiorul lor o pereche de palme ce băteau continuu pentru a anunţa tuturor veselia lor. S-ar putea crede că în Oraşul Inimilor e mereu o zarvă continuă de la atâtea palme rostind propria bucurie, dar nu e aşa. Deşi rar se opreşte o pereche de palme din bătaia ei de veselie, în oraş nu e zgomot, e doar o zumzăială plăcută care te face să zâmbeşti instantaneu. Dacă într-o pereche palmele nu se atingeau una pe cealaltă ca să producă zgomotul bucuriei ci dimpotrivă stăteau împreunate ca la rugăciune însemna că inima e tristă pentru o vreme, tristeţea îi era respectată cu un zâmbet tăcut al celorlalte inimi ale căror palme se uneau şi ele în rugăciune pentru un timp, apoi totul revenea la normal. Nimeni nu se mai minuna de oamenii din oraşul inimilor, îi ştiau dintotdeauna aşa, purtând după ei inimile lor frumoase sub formă de umbră de asfalt. Însă într-un an de Crăciun… S-a întâmplat!! Cineva, o femeie ce avea o umbră în formă de inima încununată şi sângerândă născu un copil cu o altfel de umbră! Deşi pruncul era plăpând şi fraged, deşi era micuţ, purta în spate o cruce mare de tot şi nu o inimă aşa cum era învăţată toată lumea din Oraşul Inimilor. Era clar încă de atunci, acel copil va avea un destin aparte! În Oraşul Inimilor acum umbrele începeau să se schimbe, unii spuneau că bebeluşul s-a născut ca să le arate cum trebuie să fie inima lor de fapt, alţii dimpotrivă, spuneau că încalcă legea prin însăşi Crucea pe care o duce în spinare, sfidând aşa o lege bună. De-atunci sunt pe pământ două feluri de oameni, unii ducând inimi şi alţii purtând cruci! Oriunde şi oricând s-ar fi născut, Crucea Sa ar fi avut acelaşi loc în inimile noastre.
sâmbătă, 16 octombrie 2010
Măsurătoarea vieţii
Măsurătoarea vieţii
„Măsor viaţa cu ochiul şi mi se pare infinită!”
dedicat naşilor, Preotul Marcel Ioan şi Presbitera Mihaela, la nouă ani de la căsnicie
Într-un loc unde fiecare anotimp e la locul lui trăiau cândva doi oameni, mici, mici de tot. Şi-aceşti doi oameni mici vorbeau unul altuia zi şi noapte, căci nu se aveau decât unul pe celălalt. Şi măsurau împreună totul de la cel mai mare om, până la cele mai mărunte furnici. Şi aşa într-o zi s-au hotărât să măsoare împreună însăşi viata lor, şi după ce-a cugetat adânc fiecare după el, s-au pus la vorbă ca de obicei, iar el îi spuse ei: „am măsurat cu ochiul minţii şi i-am găsit începutul şi sfârşitul”, iar ea i-a răspuns lui: „am măsurat cu urechea inimii şi m-am încâlcit, cred mai curând în infinit”. Şi nu s-au mai înţeles unul pe celălalt, ba mai rău s-au certat şi au plecat care încotro în căutarea adevărului. Au căutat aşa mulţi ani, el să găsească ei începutul şi sfârşitul, ea să dăruiască lui infinitul. Şi lumea n-a înţeles pe nici unul, nu-i puteau cuprinde fiind aşa de mici şi având măsurători atât de mari! Şi fiindcă anii treceau peste ei şi ei îmbătrâneau, căutau amândoi să se întoarcă acasă sperând fiecare ca acolo să găsească înţelegerea celuilalt om mic, mic de tot, renunţând fiecare la a lui măsurătoare. Şi-n drum se regăsiră unul pe celalalt la o răscruce. Cea mică şi cel mic se regăsiră, bătrâni de acum, anii nu avuseseră milă nici de-nceputul lui, nici de ne-ncepului ei, trecură peste toate şi-atunci au înţeles amândoi, ea era începutul şi sfârşitul lui, el era infinitul ei, iar împreună veşnicia! Păcat însă că au irosit totul spre a înţelege ceea ce puteau să trăiască simplu, unul alături de celalalt. De-acum s-au retras împreună la căsuţa lor din locul cu patru anotimpuri şi poate mai trăiesc şi azi, cine ştie? Doar veşnicia…
26.08.2010
„Măsor viaţa cu ochiul şi mi se pare infinită!”
dedicat naşilor, Preotul Marcel Ioan şi Presbitera Mihaela, la nouă ani de la căsnicie
Într-un loc unde fiecare anotimp e la locul lui trăiau cândva doi oameni, mici, mici de tot. Şi-aceşti doi oameni mici vorbeau unul altuia zi şi noapte, căci nu se aveau decât unul pe celălalt. Şi măsurau împreună totul de la cel mai mare om, până la cele mai mărunte furnici. Şi aşa într-o zi s-au hotărât să măsoare împreună însăşi viata lor, şi după ce-a cugetat adânc fiecare după el, s-au pus la vorbă ca de obicei, iar el îi spuse ei: „am măsurat cu ochiul minţii şi i-am găsit începutul şi sfârşitul”, iar ea i-a răspuns lui: „am măsurat cu urechea inimii şi m-am încâlcit, cred mai curând în infinit”. Şi nu s-au mai înţeles unul pe celălalt, ba mai rău s-au certat şi au plecat care încotro în căutarea adevărului. Au căutat aşa mulţi ani, el să găsească ei începutul şi sfârşitul, ea să dăruiască lui infinitul. Şi lumea n-a înţeles pe nici unul, nu-i puteau cuprinde fiind aşa de mici şi având măsurători atât de mari! Şi fiindcă anii treceau peste ei şi ei îmbătrâneau, căutau amândoi să se întoarcă acasă sperând fiecare ca acolo să găsească înţelegerea celuilalt om mic, mic de tot, renunţând fiecare la a lui măsurătoare. Şi-n drum se regăsiră unul pe celalalt la o răscruce. Cea mică şi cel mic se regăsiră, bătrâni de acum, anii nu avuseseră milă nici de-nceputul lui, nici de ne-ncepului ei, trecură peste toate şi-atunci au înţeles amândoi, ea era începutul şi sfârşitul lui, el era infinitul ei, iar împreună veşnicia! Păcat însă că au irosit totul spre a înţelege ceea ce puteau să trăiască simplu, unul alături de celalalt. De-acum s-au retras împreună la căsuţa lor din locul cu patru anotimpuri şi poate mai trăiesc şi azi, cine ştie? Doar veşnicia…
26.08.2010
joi, 14 octombrie 2010
Are balta peşti destui!
Pentru Cântecel, cea mai frumoasa prietenă!
Era o ceaţă deasă, ca în orice dimineaţă numai bună de pescuit. Cei doi mergeau umăr la umăr, aşa cum tot făceau de ceva vreme. Doi bărbaţi ce apăsau lutul apos cu bocancii în drumul spre barca lor ce îi aştepta liniştită nu departe. Se urcară în linişte în barcă, special ca să nu deranjeze în nici un fel nimic din natură, orice zgomot ar fi produs un efect devastator la aceea ora atât de matinală. Ceaţa era în simbioză perfectă cu lacul ce părea tomnatic şi nici un sunet nu deranja peisajul ce părea grozav de static! Dacă n-ar fi început barca să lase dâre de sunete pe baltă ai fi putut crede că totul e mort, că-i fals, ca de plastic. Barca fâsâia uşor pe apă, iar la fiecare coborâre de vâslă noi pâlcuri de peşte deschideau ochii mari ca să cerceteze pe cei ce aruncau în ochiul curat al apei mici firmituri. Cei doi cu grija caracteristică pescarului tăcut, înaintau pe baltă, muţeşte. Vâslele se lăsau în apă cu mare atenţie, ca nu cumva vreun pleoscăit prea mare să gonească peştele ce urma să fie prins în plasă. Curând undiţele fură lăsate să atingă şi ele apa, una de-o parte, cealaltă de cealaltă a bărcii. De-acum momeala-i pregătită, scăpată la locul potrivit, nimic nu-i de făcut decât să aştepte. Nu dură tare mult şi unul dintre ei deja scoase din apă o frumoasă captură. Trăgând peştele din apă rupse în sfârşit tăcerea:
- Asta-i tot ce-mi trebuie mie!
Imediat după aceea şi cel de-al doilea ridică din apă un peşte la fel de mare, însă vorba îi fu diferită. Privi peştele şi rosti cu dispreţ aruncându-l înapoi în apă:
- Are balta peşti destui!
Fiindcă primul pescar avea ceea ce şi-a dorit fu dus la mal şi îşi văzu de cale mai departe, iar cel de-al doilea porni mai în larg, probabil ca să vadă câţi peşti are balta.
Şi trase cu succes încă unul la suprafaţă, dar îl lăsă în apă zicând la fel:
- Are balta peşti destui!
Trecu un ceas, trecură doua, pescarul repetă canonul, trăgea la peşte şi-l lăsa înapoi pe baltă zicând scârbit:
- Are balta peşti destui!
Ce s-a întâmplat cu el nu se mai ştie, se ştie doar că nu s-a mai întors. Unii spun că şi acum pescuieşte nemulţumit şi lasă peştii înapoi în apă spunând sarcastic: "are balta peşti destui!". Alţii spun că de fapt caută celebrul peştişor de aur, unii spun chiar că l-a şi găsit şi acum cine ştie pe unde o duce regeşte în urma celor trei dorinţe împlinite deplin de micuţul galben. Unii spun că e pescarul îndrăgostit de lostriţă şi caută încă peştoaica magică spre a fi tras în adâncuri, iar alţii spun că deja a fost înghiţit de vreo făptură mitologică din străfundurile apei. Eu cred că toţi suntem pescari şi are balta peşti destui!
Era o ceaţă deasă, ca în orice dimineaţă numai bună de pescuit. Cei doi mergeau umăr la umăr, aşa cum tot făceau de ceva vreme. Doi bărbaţi ce apăsau lutul apos cu bocancii în drumul spre barca lor ce îi aştepta liniştită nu departe. Se urcară în linişte în barcă, special ca să nu deranjeze în nici un fel nimic din natură, orice zgomot ar fi produs un efect devastator la aceea ora atât de matinală. Ceaţa era în simbioză perfectă cu lacul ce părea tomnatic şi nici un sunet nu deranja peisajul ce părea grozav de static! Dacă n-ar fi început barca să lase dâre de sunete pe baltă ai fi putut crede că totul e mort, că-i fals, ca de plastic. Barca fâsâia uşor pe apă, iar la fiecare coborâre de vâslă noi pâlcuri de peşte deschideau ochii mari ca să cerceteze pe cei ce aruncau în ochiul curat al apei mici firmituri. Cei doi cu grija caracteristică pescarului tăcut, înaintau pe baltă, muţeşte. Vâslele se lăsau în apă cu mare atenţie, ca nu cumva vreun pleoscăit prea mare să gonească peştele ce urma să fie prins în plasă. Curând undiţele fură lăsate să atingă şi ele apa, una de-o parte, cealaltă de cealaltă a bărcii. De-acum momeala-i pregătită, scăpată la locul potrivit, nimic nu-i de făcut decât să aştepte. Nu dură tare mult şi unul dintre ei deja scoase din apă o frumoasă captură. Trăgând peştele din apă rupse în sfârşit tăcerea:
- Asta-i tot ce-mi trebuie mie!
Imediat după aceea şi cel de-al doilea ridică din apă un peşte la fel de mare, însă vorba îi fu diferită. Privi peştele şi rosti cu dispreţ aruncându-l înapoi în apă:
- Are balta peşti destui!
Fiindcă primul pescar avea ceea ce şi-a dorit fu dus la mal şi îşi văzu de cale mai departe, iar cel de-al doilea porni mai în larg, probabil ca să vadă câţi peşti are balta.
Şi trase cu succes încă unul la suprafaţă, dar îl lăsă în apă zicând la fel:
- Are balta peşti destui!
Trecu un ceas, trecură doua, pescarul repetă canonul, trăgea la peşte şi-l lăsa înapoi pe baltă zicând scârbit:
- Are balta peşti destui!
Ce s-a întâmplat cu el nu se mai ştie, se ştie doar că nu s-a mai întors. Unii spun că şi acum pescuieşte nemulţumit şi lasă peştii înapoi în apă spunând sarcastic: "are balta peşti destui!". Alţii spun că de fapt caută celebrul peştişor de aur, unii spun chiar că l-a şi găsit şi acum cine ştie pe unde o duce regeşte în urma celor trei dorinţe împlinite deplin de micuţul galben. Unii spun că e pescarul îndrăgostit de lostriţă şi caută încă peştoaica magică spre a fi tras în adâncuri, iar alţii spun că deja a fost înghiţit de vreo făptură mitologică din străfundurile apei. Eu cred că toţi suntem pescari şi are balta peşti destui!
vineri, 8 octombrie 2010
convorbiri dintr-un viitor deja trecut
John Davis: “Voi toţi râdeţi de mine pentru că sunt diferit, dar eu râd de voi pentru că sunteţi toţi la fel.”
- Mami!?
- Da mami.
- Ce sunt astea?
- Bătături.
- Ce sunt acelea bătături?
- Moare pielea şi se face aşa.. bătături.
- De ce moare pielea?
- Toate celulele mor în timp.
- O să murim şi noi?
- Da mami..
- De ce?
- Toţi murim.
- De ce?
- Din cauza păcatelor, îmbătrânim şi murim.
- Ce sunt acelea păcate?
- Când nu iubeşti, orice poate fi păcat.
- Ce înseamnă să iubeşti?
- E atunci când nu contează cum e un om, îţi place de el oricum şi îl accepţi.
- Înseamnă că tu şi tati n-o să muriţi niciodată!
- Eh..
- Ce bine!
- Mami!?
- Da mami.
- Ce sunt astea?
- Bătături.
- Ce sunt acelea bătături?
- Moare pielea şi se face aşa.. bătături.
- De ce moare pielea?
- Toate celulele mor în timp.
- O să murim şi noi?
- Da mami..
- De ce?
- Toţi murim.
- De ce?
- Din cauza păcatelor, îmbătrânim şi murim.
- Ce sunt acelea păcate?
- Când nu iubeşti, orice poate fi păcat.
- Ce înseamnă să iubeşti?
- E atunci când nu contează cum e un om, îţi place de el oricum şi îl accepţi.
- Înseamnă că tu şi tati n-o să muriţi niciodată!
- Eh..
- Ce bine!
vineri, 1 octombrie 2010
Clopotul
Motto: Să găseşti pe cel care te face să vibrezi, să te bucuri cutremurat până la ultima fibră, să cânţi împreună şi cântecul să ajungă până la ultimul cer! Căci şi-n deşertul deşertăciunilor există o oază!
Undeva departe, sau dacă vreţi voi poate chiar foarte aproape, într-o mănăstire vieţuia tăcut un clopot. Fiecare mănăstire are clopot care anunţă diverse, dar cel mai adesea Sfânta Liturghie. De fapt, oriunde s-ar afla, clopotul mereu anunţă ceva, acesta, spre bucuria, sau mai bine zis mândria lui, anunţa pe oameni că a sosit clipa în care să fie conştienţi de întâlnirea lor cu Dumnezeu. Fiindcă în vremurile de prigoană s-a inventat clopotul de lemn, numit de noi şi toacă, e bine să spun că acesta era un clopot clasic, de alamă. Un clopot mare cu o limbă groasă ce se mişca alene, exteriorul neted încins cu însemne chirilice desemnând înţelepciunea, curajul, cultura şi însemne latine reprezentând ambiţia, pasiunea, arderea continuă, iar între ele înflorituri dintr-o civilizaţie străveche pe care mulţi astăzi n-o mai recunosc fiind atât de veche, însă pe clopot destul de vie pentru a fi văzute cu uşurinţă. În funcţie de cine îl privea era un clopot oarecare sau unul foarte special, rezona cu fiecare după adâncul lui.
Clopotul nostru era însă tare mândru, fără să ştie de ce. Avea o limba pe care unii o vedeau prea ascuţită, alţii dimpotrivă mută! Şi nu ştiai ce să spui despre el, că prea tăcea, că prea bătea, amândouă la fel de adevărate! Aşa se făcu de se plimba limba clopotului prin gura lui şi se tot lăuda sieşi :
- Fără de mine n-ai fi nimic, alamă inutilă ! N-ai suna!!
Gura clopotului nu se lăsa mai prejos:
- Tu n-ai fi nimic fără mine ! Eu şi pentru decor şi tot aş fi ceva !
Aşa-şi spuneau toată ziulica aceştia doi, pe care dacă i-ai fi văzut ai fi spus că sunt făcuţi unul pentru celălalt pentru întreaga veşnicie. Însă, într-o zi, o ploaie ceva mai aparte căzu peste alamă, neatingând desigur limba n-o afectă, însă gura clopotului fu spălată atât de bine încât alama crăpă şi lăsă să iasă la iveală un nou clopot, o alta gură, aceeaşi limbă însă. Acum, s-ar putea spune că e acelaşi clopot şi totuşi altul. Gura de cupru şi limba de alamă. Ca la orice început, limba fu surprinsă, însă.. în timp.. îşi recăpătă vechile obiceiuri şi se lua la harţă cu gura-i de cupru! Ea însă, conştientă de calităţile sale îi răspunse provocărilor la fel de mândră!
- Cuprul este un metal cu mult mai preţios! Oricine ar putea oricând să mă preschimbe în ceva mai valoros!!
Şi ploaia căzu iar, povestea iar se repetă, limba rămase la fel, iar gura.. gura de astă dată se făcu argint răsunător. Şi ca nu cumva să fie luată la fel la împrejur făcu ea repede paşii, se clătină puternic până se ridică aproape deschisă spre soare şi-i spuse repede limbii:
- Am să te las cu ochii în soare! Şi-aşa şi făcu, ploaia nu ţinu cont de soare, căzu din nou, de astă dată lăsă în loc o gură senină de aur, iar limba, limba tot alamă. Şi aurul se făcu aproape o oglindă de strălucire pentru limba de alamă! Văzându-se în ea, limba îşi spune:
- Aceasta sunt!
- Aceasta te fac eu să te vezi în ochii mei, răspunse gura blândă. Pentru prima dată, limba tăcu uimită, apoi gândi că aurul e şi mai preţios decât cuprul şi mai vrut decât argintul şi sigur.. ploaia.. Nici nu termină de gândit, că şi apăru şi-n urma ei lăsă cristal!
În faţa cristalului nu ştiu ce să mai spună! Vedea în el luciri rubinice, safirice, toate culorile preţioase se jucau în gura de cristal ca un curcubeu imens şi limba se lăsă pentru prima dată cuprinsă de căldură, ceva o prinse atât de puternic de dinăuntru, ca nicicând, dar nu ca o gheară aşa cum credea, ci mai curând o mângâiere atât de blândă şi senină că ar fi vrut să se facă una cu tot cristalul, să-l facă să vibreze! Da, asta vroia! Să-l facă să vibreze!! Şi-atunci începu cu putere să se legene, să se agite în stânga şi dreapta ca să-şi facă vânt până la pereţii gurii pentru a o face să cânte! Tot creştea viteza şi bucuria era proporţională cu visul de-a atinge gura, şi când se apropie atât de tare încât provocă o scânteie de vibraţie îşi de-te seama! Dacă spărgea cristalul? Atunci elanul îi pieri.. Mai bine priveşte aşa…de departe… privindu-l, de-ar trăi mult şi bine privindu-l, se gândea în sinea lor. Sinele n-a fost niciodată a două fiinţe, deci sinea lor era şi-a gurii şi-a limbii, împreună un clopot! Şi ploaia căzu pentru ultima dată, iar clopotul întreg se făcu de această dată cu limba şi gura de lut străvechi, iar scrierile lui s-au făcut imagini de lumină, înhorire de sfinţi! Azi, pentru veşnicie, limba şi
gura erau un clopot!!
Pentru Cătălin, să-i dea Dumnezeu ploaia cea bună!
Imagine preluata de pe www.picof.net
miercuri, 1 septembrie 2010
Baloane
Au fost odată ca niciodată două baloane, unul extrem de vesel ce tot ţopăia spre cer pentru a vedea soarele mai bine, celalalt trist mergând mereu cu fruntea în pământ. Cel vesel striga către cel trist :
- Ridică-ţi fruntea şi priveşte în zare ! Nu ştii ce pierzi !
Balonul cel trist răspundea acru :
- Tu nu ştii ce-ai putea pierde tot ţopăind aşa!
Balonul cel vesel însă continua să se înalţe tot mai sus şi mai sus, revenea pe pământ doar ca să-l încurajeze pe cel trist să privească măcar spre linia orizontului însă acela rămânea să se târască la sol plin de spaimă.
- Nu te mai înălţa, striga speriat balonul cel trist, nu ştii ce te aşteaptă!!
- E înaltul cerului deschis pentru mine, tu-mi ceri să mă târăsc ca tine? Răspundea plin de fericire balonul cel vesel.
- Te vei sparge din cauza presiunii, striga în zadar cel mai trist dintre baloane, în loc de răspuns primi un zâmbet ca un pocnet de fericire, iar balonul ce vesel nu se mai întoarse la el. Balonul cel trist nu îndrăzni nici măcar acum să privească în sus pentru a şti ce se întâmplă, se târa mai departe spasmodic, şi în târârea lui simţi cum se acoperă de-o pulbere sclipicioasă şi veselă, fiecare colţ de stea avea un clinchet al lui ce-l cuprindea cu bucurie nespusă, dar el în loc să se lase cuprins şuieră de frică atât de puternic încât se dezumflă pe jumătate! De acum până la sfârşit nu mai e mult, deplasarea s-a încetinit şi mai tare fiind aşa dezumflat şi el la soare tot n-a privit, soarele însă, îl privea cu nespus interes! Şi-şi tot apropia razele calde spre a-i da brânci balonului cel trist, el însă tot pământul în privea. Razele soarelui îşi găsiră alinarea în pulberea ce vesela ce-l presărea pe ici pe acolo pe balonul cel trist, iar balonul nostru se dezumflă treptat de tot! Iar umbra de balon n-o privea nimeni, toţi trecătorii însă se trezeau fermecaţi de cioburile vesele ce străluceau pe el pe ici pe acolo, nimeni bănuind măcar că acelea sunt urmele lăsate de un alt balon, unul extrem de vesel!
În bucurie găseşti curajul de a trăi, iar curajul îţi dă tăria de a te bucura, căci se ştie, capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!
- Ridică-ţi fruntea şi priveşte în zare ! Nu ştii ce pierzi !
Balonul cel trist răspundea acru :
- Tu nu ştii ce-ai putea pierde tot ţopăind aşa!
Balonul cel vesel însă continua să se înalţe tot mai sus şi mai sus, revenea pe pământ doar ca să-l încurajeze pe cel trist să privească măcar spre linia orizontului însă acela rămânea să se târască la sol plin de spaimă.
- Nu te mai înălţa, striga speriat balonul cel trist, nu ştii ce te aşteaptă!!
- E înaltul cerului deschis pentru mine, tu-mi ceri să mă târăsc ca tine? Răspundea plin de fericire balonul cel vesel.
- Te vei sparge din cauza presiunii, striga în zadar cel mai trist dintre baloane, în loc de răspuns primi un zâmbet ca un pocnet de fericire, iar balonul ce vesel nu se mai întoarse la el. Balonul cel trist nu îndrăzni nici măcar acum să privească în sus pentru a şti ce se întâmplă, se târa mai departe spasmodic, şi în târârea lui simţi cum se acoperă de-o pulbere sclipicioasă şi veselă, fiecare colţ de stea avea un clinchet al lui ce-l cuprindea cu bucurie nespusă, dar el în loc să se lase cuprins şuieră de frică atât de puternic încât se dezumflă pe jumătate! De acum până la sfârşit nu mai e mult, deplasarea s-a încetinit şi mai tare fiind aşa dezumflat şi el la soare tot n-a privit, soarele însă, îl privea cu nespus interes! Şi-şi tot apropia razele calde spre a-i da brânci balonului cel trist, el însă tot pământul în privea. Razele soarelui îşi găsiră alinarea în pulberea ce vesela ce-l presărea pe ici pe acolo pe balonul cel trist, iar balonul nostru se dezumflă treptat de tot! Iar umbra de balon n-o privea nimeni, toţi trecătorii însă se trezeau fermecaţi de cioburile vesele ce străluceau pe el pe ici pe acolo, nimeni bănuind măcar că acelea sunt urmele lăsate de un alt balon, unul extrem de vesel!
În bucurie găseşti curajul de a trăi, iar curajul îţi dă tăria de a te bucura, căci se ştie, capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!
Învaţă
Dumnezeu vine la înger şi-i înmânează sabia spunându-i: "Ai mare grija de ea, învaţă să o foloseşti! " Îngerul primi sabia şi în momentul acela în faţa lui apăru împieliţatul. "Frumoasă sabie ai! ", îi spuse îngerului. "Dar la ce-ţi foloseşte ţie? ". "De ce a primit-o unul ca tine care oricum n-are s-o folosească niciodată nici dacă ar şti cum s-o folosească". Văzând că îngerul nu îi răspunde, împieliţatul se înverşună şi începu să-i spună vorbe din ce în ce mai aspre. Îngerul rămase totuşi neclintit. Diavolul aruncă blesteme asupra îngerului, îi arse aripile dar acesta rămase nemişcat şi nu-i răspunse împieliţatului nicicum. Nimeni nu ştie câte chinuri a avut de suportat îngerul şi nici cum a reuşit să le facă faţă. . . Şi totuşi după multe încercări diavolul reuşi ceea ce-şi propuse. Îngerul ridică sabia şi-l lovi pe diavol drep în inimă. Surpinzător, nu? Şi diavolii au inimă! Da! Şi sabia îşi făcu şi ea datoria şi însufleţi inima diavolului care stigă "Mulţumesc! " şi se transformă pe loc în înger. Frumos ar fi să se termine aici povestea dar din păcate trebuie să spun şi că cel ce a folosit sabia s-a transformat pe loc în diavol. Atunci Dumnezeu apăru, lua sabia şi i-o înmână îngerului celui nou, apoi spuse"Ai mare grijă de ea, învaţă să o foloseşti! Învaţă! 2002
Lui C.C.,
cu drag.
Cuţitul lui Pantelimon
“Purtătorule de chinuri, sfinte şi tămăduitorule Pantelimoane, roagă pe milostivul Dumnezeu, ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.”
Căţi oameni n-au cunoscut spitalul? Căţi n-au păşit niciodată în locul acela, rece, ca un iglu de gresie şi faianţă, unde se presupune că totul trebuie să fie curat, steril. Aşa e şi spitalul asta, ca oricare, e rece, dur, plin de tot felul de aparate ce ascund istorii mai noi sau mai vechi, şi unde parcă se mai aude plânsul suferinzilor de altădată şi în acelaş timp al celor ce vor urma. Azi pare linişte, toţi dorm, un singur om se plimbă pe coridor cu o carte în mână, nu de mult alertase întreg personalul cu inima sa prea zglobie, toţi se agitaseră ca să-l readucă la viaţa asta de aici. Avusese deja mai multe întrevederi cu păzitorul porţilor Raiului, ca şi în bancul acela, sună la uşă şi.. medicii îl chemau prin diverse manevre înapoi pe pământ, iar sfântul nu reuşea să deschidă porţile la timp pentru el. Tânărul acesta senin, parcă prea senin pentru o asemenea boală surprindea medicii în mijlocul nopţii, în alergătura lor spre alte cazuri la fel de dificile îl reîntâlneau acum liniştit, la numai câteva ore de când se întâlnise iar cu moartea. Se minunau cu toţii şi-l trimiteau la somn spunându-i că nu e de joacă acum cu inima lui prea sensibilă. El însă le replica senin că nu are somn şi vrea să termine de citit. Pentru că nu puteam dormi m-am apropiat curioasă să aflu care e cartea ce-l ţine treaz, dar până să întreb de carte m-am oprit asupra unui alt curios accesoriu, o cheie mare de tot de metal ce se vedea că e de la o uşă veche de lemn ca de la o cetate antică, aşa că prima mea replică a fost :
- Ohh, purtaţi Cheile Împărăţiei, trebuie să fiţi foarte fericit !!
- Eu am doar Cheile, tu ai în tine Împărăţia, deci eşti cu adevărat fericită, mi-a replicat, aşa că m-am aşezat alături să discutăm.
Stând lângă el am văzut şi cartea şi-am continuat :
- Basmele românilor, vă interesează deci..
- Foarte, mi-a răspuns.
- De unde o aveţi ?
- Am cumpărat-o, mă interesează foarte tare şi îmi cumpăr mereu ce apare din colecţie, pe asta spre exemplu am luat-o.. cred că de la librăria Junimea.
- Şi.. toate sunt despre fata furată de soare ?
- Aa, nuu ! Sunt altele.
- Aha, am înţeles.
- Şi ce faceţi aici ?
- Am nişte probleme cu motorul, se mai opreşte din când în când, aşa mă mai duc şi eu să văd Uşa Raiului.
- De acolo e cheia ?
- Aaa, nu, nu ! zâmbeste.
- Şi n-aveţi somn ?
- Văd că nici dumneavoastră ! De când sunteţi aici ?
- Păi, nu mai ştiu, am stat de mai multe ori.
- De câte ore n-aţi dormit ?
- Ore ?? Dar cine le-a mai numărat, aş putea să vă spun de câte zile, de vreo 4.
- Şi cum rezistaţi ?
- Bine, am început să beau cafea, am avut un scaun până de curând, mi l-au luat azi şi pe ăla, şi recunosc că pentru prima dată am vrut să blestem, să-i doresc femeii care mi l-a luat să doarmă şi ea ca mine, dacă se poate somnul veşnic. E o femeie foarte rea.
- Şi ce v-a oprit ?
- Ce as fi fost eu dacă făceam asta ? Nu eram tot ca ea de rea ?
- Ba da, cum de v-aţi dat seama.
- Aţi văzut vreodată filmul acela, Nemuritorii?
- Da, cu săbiile, ce-şi luau gâtul unii la alţii şi doar aşa mureau, nu?
- Da, în filmul ăla când unul lua gâtul la celalalt lua şi tot ce era râu în el. Aşa se spune şi de noi, că dacă omorâm pe cineva îi luăm păcatele. Dar sunt mai multe feluri de a ucide, nu-i aşa ?
- Poate, ia explicaţi-mi.
- Poţi ucide trupul unui om, dar mai rău e când ucizi sufletul.
- Ce e sufletul ?
- Ohh, ne adâncim în discuţii fără de sfârşit !
- E lungă noaptea.
- Da, şi dumneavoastră trebuie să vă odihniţi, v-o cere inima !
- Ei na, şi cartea ?
- Cartea mi-o daţi mie s-o citesc şi mâine v-o povestesc. Glumesc desigur, poate aştepta până mâine, cu siguranţă.
Un om şi-atât, cu părul negru de-ai fi crezut că ochii îi sunt la fel de negri. Apoi am aflat, fusese operat de 4 ori pe cord, încă avea probleme serioase şi o seninătate grozavă în faţa vieţii, căci moartea era clar că nu-l mai speria nicicum. A doua noapte am aflat povestea liniştii.
- Iar sunteţi treaz ?
- Şi dumneavoastra !
- Eu nu am unde să dorm, altminteri aş dormi dusă. Dar dumneavoastră de ce nu dormiţi?
- N-am somn, să irosesc atâta frumuseţe de noapte dormind.
- Şi cartea?
- Am terminat-o, aştept prietenii să îmi aducă alta.
- Când vă eliberaţi?
- Păi nu sunt liber?
- Nu ştiu, mă refer strict la spital acum.
- Face parte din mine.
- Câţi ani aveţi ? Păreţi tânăr.
- Merg spre o sută.
- Ha, ha, de ce până acolo ?
- Vreau eu să văd cum e acolo, apoi nu mă mai interesează, dar până la o suta clar!
- Şi toată suta vreţi s-o petreceţi aici ?
- Nu, o să plec când vor înţelege că nu au ce-mi face.
- Păi de ce sunteţi aici ?
- V-am spus deja, motorul, îmi mai face feste uneori. De mic de fapt.
- Şi când eraţi mic tot aşa senin priveaţi problema ?
- Ei da de unde ? Eram şi eu ca toţi copiii, până într-o zi când am primit un dar.
- Un dar ?
- Da.
- Se poate şti ce anume ?
- Sigur, am primit un bisturiu !
- Un cuţit ? Ce să faceţi cu el ?
- Eu nu fac nimic, el face toată treaba.
- Şi ce face el aşa grozav?
- Vorbeşte !
- Ei aş, cum aşa ?
- Uite aşa, asta e menirea lui, a fost al Sfântului Pantelimon, ai auzit de el ?
- Da, am fost foarte ataşată de el în perioada sarcinii, mi-era drag să-i văd icoana, aşa de tânăr şi plin de curaj, mă îmbărbăta şi pe mine.
- Deci îl cunoaşteţi!?
- Da, s-ar putea spune şi aşa.
- El mi-a dat mie cuţitul ăsta care vorbeşte.
- Şi ce vă spune cuţitul?
- Mi-a spus de fiecare dată că o să trec cu bine, că n-o să mă taie, doar o să mă gâdile un pic la inimioară şi-o s-o facă să râdă aşa tare că n-o să se mai oprească decât când trebuie.
- Şi, şi-a ţinut cuvântul ?
- Sigur, credeai că un cuţit de la Sfântul Pantelimon poate minţi ?
- Nu, cum să cred aşa ceva ?
- Ei bine, şi unde e acum cuţitul ?
- În sala de operaţii !
- Ce face acolo ?
- Ajută alt copil, la fel de speriat cum eram eu la prima intervenţie.
- Ajută şi părinţii copilului ?
- Dacă au urechi ca să-l audă, da.
- Am înţeles, tare as vrea să-l văd şi eu.
- O să-l vedeţi, dacă vă va fi necesar, altfel rămâne doar să credeţi.
- Aşa am să fac. Am să cred pentru alţi oameni care au nevoie de el. De ce credeţi că vi l-a dat dumneavoastră ? Sunteţi doctor ?
- Nu, l-am primit de copil, atunci nimeni nu vorbea cu mine, toţi îmi spuneau doar că e grav dacă nu mă operează, că o să dorm, dar nimeni nu-mi spunea ce o să păţesc cât o să dorm, toţi îmi garantau doar că mă voi trezi ca nou, dar nu puteam să adorm fără să ştiu, să înţeleg. Eram foarte speriat şi plângeam, vroiam să fiu ca toţi copiii, să mă joc afara, nu să stau în locul ăsta atât de grav şi de rece în care toţi oamenii sunt serioşi şi acri, unde totul e teamă. Aşa a venit Sfântul la mine, m-a luat de mână şi mi-a spus : « de ăsta o să ai nevoie ».
- De unde ştiaţi că e Sfântul Pantelimon ?
- La început n-am ştiut, m-am speriat şi mai tare văzând cuţitul şi-am început să plâng. L-am recunoscut mai târziu în icoane şi mi-a spus şi cuţitul al cui este. Aşa m-am înseninat, când am auzit un cuţit vorbind, deşi copil, nu mi-a venit să cred, dar el m-a luat cu binişorul. Mi-a zis : « de ce plângi puişor ? ţi-e teama de mine ? eu n-am să-ţi fac nimic, uită-te bine la mine, sunt paşnic, şi nici nu pot face singur mare lucru, dar dacă mă ia un doctor în mână, mă gândesc la stăpânul meu şi devin pană în mâna medicului, nu tai aşa cum ai putea crede, eu gâdil inimi, le fac să râdă aşa tare, de nu se mai pot opri niciodată de atâta veselie. Nu vrei să te gâdil şi pe tine ? ». Am fost aşa de uimit, încât am dat din cap că da, cu ochii în lacrimi şi zâmbet pe buze. De atunci îl port cu mine, nu ştiu cum şi când se strecoară în mâna medicilor, dar ştiu că gâdilă inimi.
- Şi ine oamenii treji pe coridoarele spitalelor.
- Şi asta, spuse râzând. Şi am început să râdem amândoi până a ieşit o asistentă şi încruntată ne-a spus : » sssttt !! » , de-a răsunat mai tare ea decât râsul nostru nevinovat. Ne-am oprit brusc, apoi când capul s-a retras înapoi la ale lui am mai râs un pic, dar mai în şoaptă. Aşa am aflat despre cuţitul lui Pantelimon, cum gâdilă spre vindecare, cum inimile devin calde, moi, sensibile, curate, căci pana asta moale te face să-ţi doreşti să schimbi din tine tot ce-i rău, devii un alt om, unul senin. Aşa că tânărul ce îl poartă acum după el oriunde merge, şi-l pune cu grijă în mâna doctorilor despre care se spune că taie. Poate că doctorul taie ca să facă bine, dar cuţitul ăsta te face să devii alt om ! Şi-am cunoscut în timp mai mulţi oameni vindecaţi prin gâdilire, toţi azi au inimi noi şi curate, deşi nu tuturor li s-au operat inimile, dimpotrivă, unii au avut probleme cu ficatul, alţii cu splina, alţii cu tubul digestiv, alţii cu gâtul, alţii altfel de probleme şi bisturiul asta n-a trebuit nici măcar să fie folosit, dar a vorbit şi cuvintele lui mereu au schimbat inimi, au gâdilat atât de puternic, încât omul s-a schimbat din rădăcină şi-a devenit unul nou, uneori cu aceleaşi probleme de sănătate, dar depăşindu-le cu bucurie.
Şi mai ştiu un secret, se spune că în lume, mai sunt astfel de cuţite, ale doctorilor fără de arginţi, iar dintre toate ştiu precis de unul, al Sfântului Nectarie. Şi pentru că l-am văzut atunci ieşind din sala, l-am auzit şoptindu-mi : « va fi bine ! » sunt şi eu un om aproape nou. Tânărul s-a retras la somn îndată ce şi-a recuperat bisturiul înmânat lui din vremea copilăriei, zâmbindu-mi. Am rămas prieteni, îi pot spune să aducă acel cuţit oriunde e nevoie de el, puterea rugăciunii îl face să se plimbe în lume oriunde e chemat ! Amin.
Scrisă pentru Ina,
Cu drag.
Căţi oameni n-au cunoscut spitalul? Căţi n-au păşit niciodată în locul acela, rece, ca un iglu de gresie şi faianţă, unde se presupune că totul trebuie să fie curat, steril. Aşa e şi spitalul asta, ca oricare, e rece, dur, plin de tot felul de aparate ce ascund istorii mai noi sau mai vechi, şi unde parcă se mai aude plânsul suferinzilor de altădată şi în acelaş timp al celor ce vor urma. Azi pare linişte, toţi dorm, un singur om se plimbă pe coridor cu o carte în mână, nu de mult alertase întreg personalul cu inima sa prea zglobie, toţi se agitaseră ca să-l readucă la viaţa asta de aici. Avusese deja mai multe întrevederi cu păzitorul porţilor Raiului, ca şi în bancul acela, sună la uşă şi.. medicii îl chemau prin diverse manevre înapoi pe pământ, iar sfântul nu reuşea să deschidă porţile la timp pentru el. Tânărul acesta senin, parcă prea senin pentru o asemenea boală surprindea medicii în mijlocul nopţii, în alergătura lor spre alte cazuri la fel de dificile îl reîntâlneau acum liniştit, la numai câteva ore de când se întâlnise iar cu moartea. Se minunau cu toţii şi-l trimiteau la somn spunându-i că nu e de joacă acum cu inima lui prea sensibilă. El însă le replica senin că nu are somn şi vrea să termine de citit. Pentru că nu puteam dormi m-am apropiat curioasă să aflu care e cartea ce-l ţine treaz, dar până să întreb de carte m-am oprit asupra unui alt curios accesoriu, o cheie mare de tot de metal ce se vedea că e de la o uşă veche de lemn ca de la o cetate antică, aşa că prima mea replică a fost :
- Ohh, purtaţi Cheile Împărăţiei, trebuie să fiţi foarte fericit !!
- Eu am doar Cheile, tu ai în tine Împărăţia, deci eşti cu adevărat fericită, mi-a replicat, aşa că m-am aşezat alături să discutăm.
Stând lângă el am văzut şi cartea şi-am continuat :
- Basmele românilor, vă interesează deci..
- Foarte, mi-a răspuns.
- De unde o aveţi ?
- Am cumpărat-o, mă interesează foarte tare şi îmi cumpăr mereu ce apare din colecţie, pe asta spre exemplu am luat-o.. cred că de la librăria Junimea.
- Şi.. toate sunt despre fata furată de soare ?
- Aa, nuu ! Sunt altele.
- Aha, am înţeles.
- Şi ce faceţi aici ?
- Am nişte probleme cu motorul, se mai opreşte din când în când, aşa mă mai duc şi eu să văd Uşa Raiului.
- De acolo e cheia ?
- Aaa, nu, nu ! zâmbeste.
- Şi n-aveţi somn ?
- Văd că nici dumneavoastră ! De când sunteţi aici ?
- Păi, nu mai ştiu, am stat de mai multe ori.
- De câte ore n-aţi dormit ?
- Ore ?? Dar cine le-a mai numărat, aş putea să vă spun de câte zile, de vreo 4.
- Şi cum rezistaţi ?
- Bine, am început să beau cafea, am avut un scaun până de curând, mi l-au luat azi şi pe ăla, şi recunosc că pentru prima dată am vrut să blestem, să-i doresc femeii care mi l-a luat să doarmă şi ea ca mine, dacă se poate somnul veşnic. E o femeie foarte rea.
- Şi ce v-a oprit ?
- Ce as fi fost eu dacă făceam asta ? Nu eram tot ca ea de rea ?
- Ba da, cum de v-aţi dat seama.
- Aţi văzut vreodată filmul acela, Nemuritorii?
- Da, cu săbiile, ce-şi luau gâtul unii la alţii şi doar aşa mureau, nu?
- Da, în filmul ăla când unul lua gâtul la celalalt lua şi tot ce era râu în el. Aşa se spune şi de noi, că dacă omorâm pe cineva îi luăm păcatele. Dar sunt mai multe feluri de a ucide, nu-i aşa ?
- Poate, ia explicaţi-mi.
- Poţi ucide trupul unui om, dar mai rău e când ucizi sufletul.
- Ce e sufletul ?
- Ohh, ne adâncim în discuţii fără de sfârşit !
- E lungă noaptea.
- Da, şi dumneavoastră trebuie să vă odihniţi, v-o cere inima !
- Ei na, şi cartea ?
- Cartea mi-o daţi mie s-o citesc şi mâine v-o povestesc. Glumesc desigur, poate aştepta până mâine, cu siguranţă.
Un om şi-atât, cu părul negru de-ai fi crezut că ochii îi sunt la fel de negri. Apoi am aflat, fusese operat de 4 ori pe cord, încă avea probleme serioase şi o seninătate grozavă în faţa vieţii, căci moartea era clar că nu-l mai speria nicicum. A doua noapte am aflat povestea liniştii.
- Iar sunteţi treaz ?
- Şi dumneavoastra !
- Eu nu am unde să dorm, altminteri aş dormi dusă. Dar dumneavoastră de ce nu dormiţi?
- N-am somn, să irosesc atâta frumuseţe de noapte dormind.
- Şi cartea?
- Am terminat-o, aştept prietenii să îmi aducă alta.
- Când vă eliberaţi?
- Păi nu sunt liber?
- Nu ştiu, mă refer strict la spital acum.
- Face parte din mine.
- Câţi ani aveţi ? Păreţi tânăr.
- Merg spre o sută.
- Ha, ha, de ce până acolo ?
- Vreau eu să văd cum e acolo, apoi nu mă mai interesează, dar până la o suta clar!
- Şi toată suta vreţi s-o petreceţi aici ?
- Nu, o să plec când vor înţelege că nu au ce-mi face.
- Păi de ce sunteţi aici ?
- V-am spus deja, motorul, îmi mai face feste uneori. De mic de fapt.
- Şi când eraţi mic tot aşa senin priveaţi problema ?
- Ei da de unde ? Eram şi eu ca toţi copiii, până într-o zi când am primit un dar.
- Un dar ?
- Da.
- Se poate şti ce anume ?
- Sigur, am primit un bisturiu !
- Un cuţit ? Ce să faceţi cu el ?
- Eu nu fac nimic, el face toată treaba.
- Şi ce face el aşa grozav?
- Vorbeşte !
- Ei aş, cum aşa ?
- Uite aşa, asta e menirea lui, a fost al Sfântului Pantelimon, ai auzit de el ?
- Da, am fost foarte ataşată de el în perioada sarcinii, mi-era drag să-i văd icoana, aşa de tânăr şi plin de curaj, mă îmbărbăta şi pe mine.
- Deci îl cunoaşteţi!?
- Da, s-ar putea spune şi aşa.
- El mi-a dat mie cuţitul ăsta care vorbeşte.
- Şi ce vă spune cuţitul?
- Mi-a spus de fiecare dată că o să trec cu bine, că n-o să mă taie, doar o să mă gâdile un pic la inimioară şi-o s-o facă să râdă aşa tare că n-o să se mai oprească decât când trebuie.
- Şi, şi-a ţinut cuvântul ?
- Sigur, credeai că un cuţit de la Sfântul Pantelimon poate minţi ?
- Nu, cum să cred aşa ceva ?
- Ei bine, şi unde e acum cuţitul ?
- În sala de operaţii !
- Ce face acolo ?
- Ajută alt copil, la fel de speriat cum eram eu la prima intervenţie.
- Ajută şi părinţii copilului ?
- Dacă au urechi ca să-l audă, da.
- Am înţeles, tare as vrea să-l văd şi eu.
- O să-l vedeţi, dacă vă va fi necesar, altfel rămâne doar să credeţi.
- Aşa am să fac. Am să cred pentru alţi oameni care au nevoie de el. De ce credeţi că vi l-a dat dumneavoastră ? Sunteţi doctor ?
- Nu, l-am primit de copil, atunci nimeni nu vorbea cu mine, toţi îmi spuneau doar că e grav dacă nu mă operează, că o să dorm, dar nimeni nu-mi spunea ce o să păţesc cât o să dorm, toţi îmi garantau doar că mă voi trezi ca nou, dar nu puteam să adorm fără să ştiu, să înţeleg. Eram foarte speriat şi plângeam, vroiam să fiu ca toţi copiii, să mă joc afara, nu să stau în locul ăsta atât de grav şi de rece în care toţi oamenii sunt serioşi şi acri, unde totul e teamă. Aşa a venit Sfântul la mine, m-a luat de mână şi mi-a spus : « de ăsta o să ai nevoie ».
- De unde ştiaţi că e Sfântul Pantelimon ?
- La început n-am ştiut, m-am speriat şi mai tare văzând cuţitul şi-am început să plâng. L-am recunoscut mai târziu în icoane şi mi-a spus şi cuţitul al cui este. Aşa m-am înseninat, când am auzit un cuţit vorbind, deşi copil, nu mi-a venit să cred, dar el m-a luat cu binişorul. Mi-a zis : « de ce plângi puişor ? ţi-e teama de mine ? eu n-am să-ţi fac nimic, uită-te bine la mine, sunt paşnic, şi nici nu pot face singur mare lucru, dar dacă mă ia un doctor în mână, mă gândesc la stăpânul meu şi devin pană în mâna medicului, nu tai aşa cum ai putea crede, eu gâdil inimi, le fac să râdă aşa tare, de nu se mai pot opri niciodată de atâta veselie. Nu vrei să te gâdil şi pe tine ? ». Am fost aşa de uimit, încât am dat din cap că da, cu ochii în lacrimi şi zâmbet pe buze. De atunci îl port cu mine, nu ştiu cum şi când se strecoară în mâna medicilor, dar ştiu că gâdilă inimi.
- Şi ine oamenii treji pe coridoarele spitalelor.
- Şi asta, spuse râzând. Şi am început să râdem amândoi până a ieşit o asistentă şi încruntată ne-a spus : » sssttt !! » , de-a răsunat mai tare ea decât râsul nostru nevinovat. Ne-am oprit brusc, apoi când capul s-a retras înapoi la ale lui am mai râs un pic, dar mai în şoaptă. Aşa am aflat despre cuţitul lui Pantelimon, cum gâdilă spre vindecare, cum inimile devin calde, moi, sensibile, curate, căci pana asta moale te face să-ţi doreşti să schimbi din tine tot ce-i rău, devii un alt om, unul senin. Aşa că tânărul ce îl poartă acum după el oriunde merge, şi-l pune cu grijă în mâna doctorilor despre care se spune că taie. Poate că doctorul taie ca să facă bine, dar cuţitul ăsta te face să devii alt om ! Şi-am cunoscut în timp mai mulţi oameni vindecaţi prin gâdilire, toţi azi au inimi noi şi curate, deşi nu tuturor li s-au operat inimile, dimpotrivă, unii au avut probleme cu ficatul, alţii cu splina, alţii cu tubul digestiv, alţii cu gâtul, alţii altfel de probleme şi bisturiul asta n-a trebuit nici măcar să fie folosit, dar a vorbit şi cuvintele lui mereu au schimbat inimi, au gâdilat atât de puternic, încât omul s-a schimbat din rădăcină şi-a devenit unul nou, uneori cu aceleaşi probleme de sănătate, dar depăşindu-le cu bucurie.
Şi mai ştiu un secret, se spune că în lume, mai sunt astfel de cuţite, ale doctorilor fără de arginţi, iar dintre toate ştiu precis de unul, al Sfântului Nectarie. Şi pentru că l-am văzut atunci ieşind din sala, l-am auzit şoptindu-mi : « va fi bine ! » sunt şi eu un om aproape nou. Tânărul s-a retras la somn îndată ce şi-a recuperat bisturiul înmânat lui din vremea copilăriei, zâmbindu-mi. Am rămas prieteni, îi pot spune să aducă acel cuţit oriunde e nevoie de el, puterea rugăciunii îl face să se plimbe în lume oriunde e chemat ! Amin.
Scrisă pentru Ina,
Cu drag.
miercuri, 25 august 2010
Flacăra şi pasul ei..
Un castel, atât de mare, cum nici un om nu poate depăşi cu imaginaţia-i săracă! În castel o pâlpâire, o rază ce părea să nu se hotărască dacă stă aprinsă sau se stinge pentru vecie. Aşa sunt toate făcliile, aţi observat? Dacă îţi apropii nasul cu atenţie, ai senzaţia că respiră, rând pe rând ba sunt aprinse, ba stinse, doar că mişcarea lor e atât de rapidă, încât e insesizabilă dacă nu le priveşti cu suficientă seriozitate şi atenţie. Iar dacă n-ai avea decât o clipă, un singur cadru fotografic, o micromilisecundă, n-ai şti dacă a fost vreodată stinsă sau dimpotrivă aprinsă, trebuie să ai mai multe în succesiune, ca să poţi pătrunde filmul aprinderii şi stingerii sale continue. Aşa, privind de departe castelul, zăreai pâlpâirea, şi parcă dibuiai cumva viaţa flăcării, dar ceea ce atrăgea şi mai tare era faptul că flacăra părea să se mărească la fiecare pas şi-atunci am căscat ochii mari să văd mai bine ce se întâmplă. Nu am putut însă vedea nimic, castelul era prea departe, îmi trebuia o lupă, un binoclu sau orice alt instrument care m-ar fi putut ajuta să văd mai aproape. Şi ce-am găsit în cameră? Ei bine, un ochean. Fusese al unor piraţi cu suflet bun şi rostul lui era anume să te poarte pe distanţe nebănuite cu toate simţurile, ducând tot trupul acolo unde ai privi prin el. Aşa se şi făcu, îndată ce-am apropiat ochiul meu de-al lui am simţit cum mă micşorez şi curând m-am trezit în ochean ca într-un tunel ce ducea chiar la geamul castelului în care fixasem celălalt capăt, aşa că am păşit, nu fără teamă, recunosc.
Acum, de acolo, de la geam, nu doar că vedeam, dar şi auzeam, însă recunosc că nu am putut pătrunde cu totul înţelesul faptelor la care deveneam martor nechemat.
- De ce?
- Taci, ţi-am spus!
- Termină!
- Ba tu!
- Lasă-mă!
- Fu!
- Vreau să trăiesc!
- Fu!
- Te rog!
- De ce insişti atât?
- Îţi arăt calea!
- Ce cale surioară, eşti nebună?
- Pe care trebuie să mergi!
- Tu? Mie? Fu!
- Da, eu, neghioaba de mine!
- N-ai cum, tu nu înţelegi? Fu!
- Ba tu nu înţelegi, am rostul meu!
- Bine drăguţă, am mai vorbit de o mie de ori, nu ştiu ce să-ţi mai fac ca să ţii gura aia închisă, tot suflu peste tine şi nimic. Fu!
- Atunci nu mai sufla! Lasă-mă să te conduc!
Deci asta se petrecea, cel ce ducea în mâna sa lumânarea o tot stingea, fu! Iar ea, prin ce minune, nu ştiu, se aprindea la loc! De-aici nu am mai înţeles nimic, nu că aş fi înţeles până acum mare lucru. Cum făcea ea de se-aprindea mai tare la loc după fiecare suflare a lui? De ce el nu vroia ca ea să ardă? Unde vroiau să ajungă împreună? E musai să-i urmărim pe mai departe ca să înţelegem.
- Scumpo, ascultă-mă bine, aş vrea să-ţi spun pentru ultima oară, eu n-am nevoie de tine, ştiu bine pe unde merg şi unde am de-ajuns, tu doar mă încurci!
- Cum să te încurc, când e atâta beznă şi eu doar luminez calea ce ţi-ai ales-o?
- Aha, ceva ceva tot ai priceput. Calea mi-am ales-o eu! Eu sunt cel care conduce, nu tu, e clar?
- Bine dragule, eu doar îţi aduc dovada că eşti pe drumul cel bun!
- Nu am nevoie, ştiu bine că merg pe unde trebuie! Fu!
Suflă din nou, dar ea încăpăţânată nu se lăsă, se-aprinse la loc, şi dă-i şi dă-i, tot felul de încercări ba de o parte ba de cealaltă. Şi dă-i şi suflă, şi dă-i şi-aprinde-te la loc, şi-o tot ţineau într-o ceartă. Cel ce ducea flacăra în palme era bătrân şi părea că nu vede tare bine, deşi privirea-i scânteia, era vie ca a unui copil, plină de pâlpăiri senine, puternice! Privindu-l te întrebai dacă flacăra ce-i licăreşte în privire e a lui sau e de vină doar focul ce-l ţinea cu grija în mâna sa. Şi n-o să mă credeţi, dar tot vă zic, purta iţari şi cămeşă cu brâu, şi era alb din cap până’n călcâile opincilor şi numai ochii zvăpaie într-o vâltoare de linişte. Iar ea, se vede, cândva o mândreţe de lumânare, aşezată cu grijă într-un suport mare de lut, încins la mijloc cu lăcrămioare, peste care îşi vărsa biata de ea, scumpele ei lăcrămioare din ceara curată, de la muncitoarea albină. Şi cum se scurse toată, puteai înţelege lesne că e şi ea bătrână de zile, că trupul nu mai este înalt şi zvelt ci mai curând curs şi din ce în ce mai scurt. Abia, abia, i se mai vedea trunchiul, între plânsele picături de ceara ce erau susţinute cu atâta greutate de bietele lăcrămioare. Şi tot într-o ceartă, se opriră când el rosti tare şi răspicat:
- Ajunge! Sunt aici, priveşte uşa şi lasă-mă să parcurg în linişte drumul până acolo, suntem ca şi trecuţi dincolo de ea, înţelege că mă descurc şi lasă-mă să merg fără să te aprinzi la loc.
- Da, accept, dar să înţelegi că n-am făcut asta din..
- Fu!
Şi liniştea parcă începu să crească odată cu bezna, ce se mărea fără lumânare, iar în necuprinsa linişte se auzeau din ce în ce mai grei paşii bătrânului, dar nu dură prea mult, curând se auzi zăvorul, cu un scârţâit cutremurător, şi după sunet dibuiai că moşneagul ajunse la uşă şi o deschise cu grijă, iar acum stătea în prag. O clipă doar şi rosti:
- Acum poţi să te aprinzi iubita mea!
Uimirea mea a fost atât de mare încât eram aproape gata să mă dau de gol! Dar am muţit pe loc văzând cu câtă grijă se reaprinde flacăra, mai mică decât până acum, abia pâlpâind, credeai că de acum orice suflare îi va fi moarte veşnică, orice mişcare fatală, dar ea săraca tot plângea şi ceara plânsă se tot strângea în jurul ei ca s-o îmbărbăteze. Micuţă şi plăpândă, strălucea mai frumos ca niciodată şi tăcea răbdătoare, ca o flacără nouă, curată, cu o lumina aprinsă de undeva din cer ca şi cea de Înviere. Nu mai ştiam ce să gândesc, aşteptam ca următorul pas să mi-l facă înţeles pe acesta şi nu se lăsă mult aşteptat, şi o să fie greu de crezut, dar lucrul se petrecu întocmai! Cum păşi bătrânul, totul străluci mai ceva ca într-o după-amiază de vara şi se umplu de viata, iar dincolo de uşă, era o gradină imensă în care se vedeau toate minunile pământului adunate cu migală pentru a desăvârşi lumea, iar moşneagul nostru se făcu un tânăr frumos ca soarele şi ţinea între braţele sale o fată frumoasă ca luna şi stelele la un loc. Şi pentru că n-am putut să rămân departe m-am tras şi eu piticeşte mai lângă uşă ca să ascult vorbele lui.
- Iubita mea, iată-ne în sfârşit ajunşi la capătul drumului ales de mine. Mă iartă, n-am vrut să te rănesc, dar calea era lunga şi n-ai fi rezistat aprinsă până la sfârşit, ceara ţi s-ar fi consumat.
- Dragostea mea, te înţeleg, dar nici eu nu puteam rămâne stinsă, te-ai fi pierdut pe cale fără de lumină, iar eu de dor m-aş fi topit şi-aş fi rămas stinsă pentru veşnicie.
- Am fost înţelepţiţi, cu multe răni am ajuns la capăt de drum, de aici putem petrece împreună..
Şi tare aş fi vrut să mai aud ce şi-au mai spus, dar din ochean am fost tras înapoi în lumea mea şi ei au rămas acolo, n-am văzut nici nunta, nici cum au trăit până la adânci bătrâneţi, dar poate încă îmbătrânim împreună, fiecare în lumea lui. Şi-aş încăleca pe-o sa, de-aş avea, şi-aş încăleca şi pe-o căpşună, dar asta n-a fost minciună!
Desen realizat de Sabina Sabbarese,
cu infinite multumiri!
